Ieri, in data de 8 iulie 2009, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a schimbat numele strazii Dsida Jenő (se pronunta Gida Ieneu) pe motiv ca numele de familie al poetului seamana cu acronimul romanesc al bolii AIDS – SIDA. O întamplare luată parca dintr-un grotesc, o satiră a societăţii româneşti. Cu toate că a trăit la Cluj, a tradus în maghiară Eminescu şi Arghezi, oferind astfel un pod important în cunoaşterea culturii româneşti de către maghiari,  meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei.

Cine a fost Dsida Jenő?

Dsida Jenő (n. 1907 la Satu-Mare, m. 1938 la Cluj) este unul dintre cei mai buni nu doar poeţi, ci şi traducători din marea poezie europeană, inclusiv românească: Eminescu, Arghezi, Georg Trakl, F. Schiller, Goethe, Baudelaire.

A trăit într-o perioadă zbuciumată, marcata de evenimentele tragice ale primului război mondial, însa în operele sale nu s-a lasat influenţat de natura inumanp, demonică a războiului:

“Cred in frica de dumnezeu, in curaj, in frumusetea eterna a vietii independenta de context. Cred in puterea fara limite a zambetului.”

Are între cele 20 de poeme traduse o adevărată perlă în limba română:

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp,
pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta
şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult;
în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporîndu-se,
edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vîrfuri.”

(Elysium, p. 130)

“Poeziile lui Dsida Jenő sînt printre cele mai inspirat traduse din toată antologia lui. Ţinînd cont şi de perioada în care a trăit şi a scris, nu-i găsesc poetului maghiar nicio similitudine în poezia română contemporană lui. Dsida Jenö pare mai sincron european, mai emancipat liric, mai modern decît majoritatea poeţilor români ardeleni congeneri lui.” (Vasile Dan: Poeţi maghiari din Transilvania – http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=289)

Pt. detalii despre cele întâmplate citiţi aici: http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=27511

Considerăm o ruşine cele întâmplate, o imbecilitate şi incultură tristă a celor care au votat această decizie.

Acum cîteva zile s-a inaugurat noul terminal al aeroportului din Cluj. Emil Boc, actualmente prim ministru, nu demult primar al Clujului, a menţionat încă o dată caracteristica importantă care deosebeşte Clujul de celelalte oraşe mari ale ţării: multiculturalitatea. Boc nu vorbeşte pentru prima dată despre multiculturalitatea oraşului. Problema însă este că multiculturalitatea, în cazul conducerii actuale a Clujului, este un slogan gol, euroconform şi la modă, dar ceva ce nu trebuie aplicat în realitate.

Pentru sute de ani, multiculturalitatea în Cluj a însemnat de fapt convieţuirea celor trei etnii dominante în Transilvania: românii, maghiarii şi germanii (saşii). În ultimele două sute de ani, aceasta a însemnat mai mult convieţuirea între români şi maghiari, maghiari şi români, cui în ce ordine îi place. Este de înţeles deci că comunitatea maghiară din Cluj înţelege, prin asumarea unor politici multiculturale reale, asumarea de fapt a acestui bilingvism, a acestei biculturalităţi omniprezente pe stradă, în instituţii culturale, şcoli sau biserici.

Municipiul Cluj-Napoca, încă majoritar maghiar la începutul anilor ‘60, a văzut, din anii ‘70 ai secolului trecut, o colonizare masivă de populaţie românească, provenită mai ales din regiunea Munţilor Apuseni şi din judeţele din Moldova. Bazîndu-se şi pe sprijinul acestei noi populaţii de clujeni, total afoni la ideea multiculturalismului, vechiul primar Gheorghe Funar a dus o politică şovină, anti-maghiară, făcînd tot posibilul să ascundă moştenirea maghiară a oraşului, să sufoce mentalitatea şi atmosfera multiculturală a urbei, încă existentă măcar în generaţia mai veche. Cu toţii am crezut că, după schimbarea din 2004, lucrurile se vor îndrepta spre bine. Maghiarii au sperat la o întoarcere la tradiţiile vechiului Cluj, cel fără Napoca, cel bilingv, cel cu adevărat asumat multicultural. Însă şi maghiarii şi românii care au crezut în această reîntoarcere la rădăcini au avut parte de o dezamăgire cruntă: nu s-a schimbat aproape nimic. Primăria Clujului duce aceeaşi politică de ignorare a maghiarilor, aceeaşi politică de ignorare a multiculturalismului acestui oraş.

Nu ştiu dacă cineva s-a încumetat pînă acum să facă un catalog al domeniilor în care primăria ignoră maghiarii acestui oraş, moştenirea maghiară a oraşului, majoritatea covîrşitoare a turiştilor care vizitează anual oraşul (care sînt din Ungaria) şi astfel, pînă la urmă, ideea de asumare a multiculturalităţii. În continuare o să încerc să fac o „listă a ruşinii” multiculturalităţii clujene:

1. La intrările în oraş lipseşte tăbliţa bi- sau trilingvă indicatoare de localitate. Am putea spune că acesta este cel mai vechi deziderat al maghiarilor clujeni. Cerinţa afişării numelui maghiar „Kolozsvár” a fost luată mai mult în glumă de fostul primar, Gheorghe Funar. Deşi era obligat prin Legea 215/2001, adoptată la data de 23 aprilie 2001, Funar a ignorat aceste articole, neaplicînd prevederea afişării obligatorii a denumirii localităţii în limba minoritarilor care erau peste 20% din populaţia localităţii. Ultimul recensămînt oficial existent în aprilie 2001 era cel din 1992. După datele acestuia, maghiarii numărau 22,78 % din populaţia oraşului. Deci, legea se aplică la Cluj. Rezultatele finale (şi deci oficiale şi aplicabile) ale recensămîntului din martie 2002 au fost publicate numai în iulie 2003. Deci peste doi ani, fostul primar, refuzînd aplicarea legii, a scăpat fără măcar un avertisment oficial. După 2004, noua conducere, pedelistă, s-a ascuns foarte inteligent în spatele legii, afirmînd că, din cauza faptului că maghiarii, după ultimul recensămînt, nu mai sînt peste 20% din populaţie, nu pot cere afişarea numelui localităţii în limba maghiară. Însă, domnul primar Emil Boc, fiind şi jurist, ştia foarte bine că legea obligă peste 20%, însă nu interzice aplicarea acestei prevederi sub 20%. Exemplele sînt multe în Transilvania, unde, printr-o simplă decizie a consiliului local, s-a decis afişarea numelui localităţii în două sau trei limbi, chiar dacă minorităţile respective nu atingeau cei 20%: Braşov, Sibiu, Aiud, Sighişoara, Orăştie etc. Este o chestiune care ţine de bunul-simţ şi de respectul faţă de minoritate. Ce să mai vorbim de tăbliţa de „bun venit la Cluj”, pe care găsim şi limba chineză sau rusă, dar nu şi maghiara. Mă gîndesc oare cîţi chinezi sau cîţi ruşi, şi cîţi maghiari intră zilnic cu maşina în Cluj…

2. Lipsa indicatoarelor bilingve de localitate la gările CFR ale oraşului. Afişarea bilingvă a numelui localităţii în gări ţine de atribuţia Ministerului Transporturilor. Acest minister a ordonat fabricarea şi instalarea acestor indicatoare luminate bilingve, conform listei de nume de localităţi în limbile minoritare aflate în Hotărîrea de Guvern nr 781/2001. În această hotărîre de guvern, Kolozsvár figurează (hotărîrea lucrînd după rezultatele recensămîntului din 1992). Din presa acelui an putem afla că tăbliţele au fost fabricate, însă a fost instalată numai cea de la Cluj-Napoca Est (Kolozsvár Keleti). Şi aceea a stat acolo numai vreo trei zile, fiind ordonată demontarea ei. Tăbliţa care trebuie să fie pusă la gara mare zace şi azi undeva într-un hambar al CFR-ului. Oare la presiunea cui nu s-a aplicat legea şi nu s-a pus afişajul bilingv în gările Clujului? Aceste tăbliţe există şi ar putea fi puse şi în ziua de azi. Pur şi simplu ar fi nevoie de respectarea deciziei din 2001 a Ministerului.

3. Nu s-au scos sau nu s-au schimbat tăbliţele instigatoare anti-maghiare de pe monumente istorice şi clădirile din centru. Aceste tăbliţe de comemorare povestesc minciuni sau adevăruri parţiale, subiective, despre crimele maghiarilor împotriva românilor din diferite perioade ale istoriei comune. Mă întreb: la ce bun să ne tot amintim de masacrarea unora sau a altora? În puţinele conflicte armate pe care le-am avut unii împotriva celorlalţi, cu toţii am avut mulţi morţi, răniţi, oameni care au suferit. Astfel de explicaţii subiective, tendenţioase, ale istoriei duc la tensiuni interetnice în loc de reconciliere, duc la ură în loc de empatie şi înţelegere, în loc de asumarea unui trecut comun transilvan. Găsim aceste tăbliţe pe statuia lui Baba Novac, pe crucea de pe Cetăţuie, pe clădirea Facultăţii de Drept, pe clădirea Biasini de lîngă intrarea în Cimitirul Central şi chiar pe statuia lui Matia Corvin. La fel s-ar putea pune tăbliţe despre morţii maghiarii, despre crimele comise de armata română. Dar la ce bun? Într-un oraş multicultural, mi se pare o batjocură a multiculturalismului să instigi împotriva unora sau a altora, evocînd, în acest mod subiectiv şi tendenţios, amintiri dureroase pentru ambele naţii, conflicte în care cu toţii am pierdut, conflicte din care am înţeles că soluţia este convieţuirea paşnică. Au fost şi o mulţime de momente de cooperare. Acelea ar trebui comemorate pe clădiri sau monumente.

4. Neintroducerea limbii maghiare ca limbă minoritară oficială la Cluj, conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Cum am amintit mai sus, articolele pro-minoritare ale acestei legi a administraţiei publice locale nu au fost aplicate peste doi ani de către administraţia locală a lui Funar. Administraţia PD-L era deja acoperită de rezultatele noului recensămînt din 2002, publicate în iulie 2003. Însă, ca în cazul tăbliţelor indicatoare de localitate, şi în cazul dreptului folosirii limbii maghiare în actele primăriei în lipsa celor 20% decizia este a consiliului local. Dacă nu chiar folosirea limbii maghiare în actele publice, măcar o inscripţionare bilingvă a primăriei şi a instituţiilor aferente s-ar putea face fără probleme.

5. Maghiarii au fost excluşi de comunicarea turistică a Clujului. Nu există o hartă oficială în limba maghiară a oraşului, deşi ¾ din turiştii care vizitează Clujul sunt maghiari. Nu există broşuri turistice oficiale în limba maghiară. Noile chioşcuri digitale de informaţie turistică nu ştiu ungureşte. De asemenea aceste nu amintesc nicăieri de prezenţa maghiară, ignoră total apartenenţa la cultura, istoria, religia maghiarilor a celor mai multe monumente istorice de văzut ale Clujului. Aceaşi ignoranţă conştientă o găsim la toate materialele de promoţie a oraşului făcute în limba română sau în limbile de circulaţie internaţională, unde şi la partea de istorie, şi la partea de descriere a monumentelor oraşului lipseşte cu desăvârşire amintirea maghiarilor. Se încearcă crearea unei moşteniri istorice a Clujul din care maghiarii sunt exluşi forţat, deşi este foarte clar tuturor specialiştilor că majoritatea moştenirii construite cu relevanţă turistică a oraşului a fost ridicată de către maghiari.

6. Maghiarii au fost excluşi din comunicare administrativă a oraşului. Nici pagina de web a primăriei, nici jurnalul oficial a primăriei nu are versiune în limba maghiară, deşi au fost promisiuni în acest sens. Aceste lucruri ţin total de bunăvoinţa primarului sau a consiliului local. Ar fi un gest de nepreţuit faţă de cetăţenii maghiari ai oraşului.

7. La numirea străzilor nu este respectat procentajul etnic al oraşului. În reţeaua de străzi întotdeauna crescătoare a Clujul foarte rar apar nume maghiare. Şi acelea care apar de obicei sunt date celor mai mici sau mai lăturalnice străzi noi. Nu este deci respectat proporţia de 1/5 a populaţiei de etnie maghiară în politica de numire a străzilor. De asemenea în centrul oraşului nu mai există nici un bulevard sau măcar o stradă mai importantă care să-şi fi păstrat numele maghiar. Acest fapt este o ignoranţă faţă de populaţia maghiară (de altfel încă într-o  proporţie de peste 40% în cetatea istorică), faţă de istoria acestor străzi, şi în general faţă de caracterul multicultural al oraşului.

8. Primăria nu urează sărbători fericite cetăţenilor maghiari ai Clujului. De crăciun vedem pe autobuzele RATUC doar urări de sărbătoare în limba română. De paşte discriminare e şi ma clară: nu numai că nu există aceste urări în limba maghiară, dar de paştele catolic şi protestant astfel de urări lipsesc totalmente, ele apărând numai de paştele ortodox.

9. Maghiarii sunt aproape întotdeauna ignoraţi din evenimentele mari organizate sau co-organizate de primărie. Să amintim printre altele numai revelionul, evenimentele de ziua copiilor, târgurile de carte, sau fel de fel de festivaluri. La aceste organizări foarte rar apar invitaţi maghiari, artişti maghiari, corturi tematice maghiare.

10. Primăria nu doreşte folosirea limbii maghiare pe tăbliţele indicatoare de monumente istorice. Asta chiar dacă s-a aprobat în 2007 în strategia de dezvoltare a oraşului afişarea şi în limba maghiară (document valabil şi aplicabil şi azi), asta chiar dacă Sorin Apostu a fost unul dintre cei care au votat acel document, asta chiar dacă în oraşul luat deschis ca model de către Apostu, Sibiul, foloseşte şi limba maghiară pe aceste tăbliţe.

Cum se poate vedea acesta este doar ultima dintre numeroasele politici de ignoare a multiculturalităţii acestui oraş care înainte se făcea făţis, cu zâmbetul pe buze, prin strigăte şovine, dar care se face şi după 2004, într-un mod mai subtil, dar la fel de eficient şi la fel de naţionalist.

De acea îmi vine să râd (să plâng?) când îl aud pe Emil Boc sau pe Sorin Apostu vorbind de importanţa multiculturalităţii Clujului. La primăria clujeană multiculturalitatea este un slogan gol, care în realitate este aplicat exact invers: în comunicarea oficială, în afişajul oficial se duce politica monoculturalizării, a românizării totale, a ignoranţei voite a elementului maghiar, cel care de fapt acordă prin dimensiunea sa, prin moştenirea sa, prin instituţiile sale culturale, educaţionale, religioase, multiculturalitatea acestui oraş.

Articolul a apărut în mai multe părţi în cotidianul clujean Foaia Transilvană:

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-i-22482.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-ii-22526.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iii-22602.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iv-22675.php

Stimaţi cititori şi stimaţi membrii a administraţiei locale. Aşa cum am promis mai demult,  m-am deplasat la Sibiu cu un grup de turişti (printre care maghiari, englezi, americani, danezi, şi scoţieni) să verific la faţa locului cum arată tăbliţele sibiene, pentru că cele inexistente în Cluj au creat deja atâta bătăi de cap pentru unii.

Ma uimit ce am văzut acolo, pentru că trebuia să constat:  în realitate modelul Sibian nu e aşa cum susţinea edilul Clujului. Chiar şi  afirmaţia binecunoscută a domnului Apostu  “Nu am întâlnit nici un alt stat care să aibă plăcuţe în limba maghiară, în afară de Ungaria “ sa dovedit a fi adevărat numai în cazul în care Dânsul nu a făcut o vizită în ultimii ani la  Sibiu, ca să nu vorbim despre  Secuime, Oradea sau Satu Mare.

Mai mult, spre surprinderea mea , nu e numai aşa cum prezenta domnul Csoma, adică tăbliţă în patru limbi pe Palatul Brukental, pentru că la Sibiu este vorba despre mult mai mult: tăbliţe peste tot pe  clădiri în patru limbi (română, germană, maghiară, engleză).

Deci  este altfel, decât credeam eu, şi domnul Csoma, pentru că nu numai pe biserica catolică din centru, sau pe palatul Brukental  sunt prezente tăbliţele amintite mai sus, ci pretutindeni.  Astfel putem confirma, că mai există cel puţin un stat în afara Ungariei unde sunt plăcuţe şi în limba maghiară: asta este România, statul natal al unor cetăţeni, care sunt fie  de etnie română, maghiară sau germană.

Mai jos găsiţi fotografia unor tăbliţe (primele 3) aflate pe clădirile din  strada Trunului, în jurul restaurantului “Butoiul de Aur”, altele (4-8)  din zona Piaţa Mare şi Piaţa Mică, iar ultima fotografie este despre o tăbliţă din partea nordică a fostei fortificaţii.

Drept consecinţă, se poate trage concluzia: se poate şi altfel, fără prea mare gălăgie. Pentru că până la urmă nu numai  turiştii vor fi foarte mulţumiţi de informaţiile oferite în limba lor maternă, aşa cum erau cei din grupul condus de mine, dar şi locuitorii oraşului se vor simţi un pic mai altfel, un pic “mai acasă”.

Iar dacă Domnule Primar Apostu, a promis că  va fi urmat modelul din Sibiu, îl rugăm să îşi respecte promisiunea!

Există o posibilitate ca la 7 iunie 2009 să intre în Parlamentul European atât extrema dreaptă română cât şi cea maghiară. După cele mai recente sondaje atât Partidul România Mare (PRM) din România, cât şi Jobbik din Ungaria sunt la limita celor 5% necesare intrării în cel mai înalt for decizional european.

Cei mai mulţi am întâmpinat cu bucurie faptul că PRM nu a intrat în noiembrie 2008 în Parlamentul României. Vadim Tudor însă se pare că nu se lasă bătut şi vrea cu toată puterea să-şi scoată partidul din gaura neagră a trecutului politic. Luându-l pe celălat şef de partid naţionalist-extremist, Gigi Becali, pe lista PRM îşi încearcă norocul probabil ultima dată cu reale şanse de reuşită. Acest cocktail naţionalist-şovin al celor doi îmbibat cu fundamentalismul religios al lui Becali este tot ce nu are nevoie România în imaginea sa externă şi aşa destul de şifonată în cadrul Uniunii Europene.

Dacă lista PRM-ului atinge 5%, amândoi intră în PE. Ne putem imagina strigătele anti-maghiare ale lui Vadim sau primitivismul politic al lui Becali sub drapelul albastru cu steluţe galbene într-un mediu modern vest-european? Poate ar trebui să începem să ne obişnuim cu gândul…

Nici Ungaria nu stă mai bine cu elementele sale de extremă dreapta. În cele mai recente sondaje, partidul Jobbik se află între 4-6%. Jobbik este un partid care s-a format din organizaţia Jobbik Magyarországért Mozgalom (Mişcarea pentru o Ungarie mai bună) şi s-a lansat ca partid în 2003. Jobbik este partidul care în 2007 a întemeiat faimoasa Garda Maghiară (Magyar Gárda). Mesajul partidului este unul puternic eurosceptic, nu lipseşte nici antisemitismul, nici idea „criminalităţii rrome”. Jobbik are în programul său politic reinstaurarea unei „constituţii bazată pe doctrina coroanei”, introducerea obligatorie a religiei în şcoli, ridicarea unei gărzi naţionale în fiecare judeţ – printre altele.
Lista de candidaţi al lui Jobbik este deschisă de Morvai Krisztina, o profesoară universitară de drept penal, fostă activistă feministă, actualmente cercetătoare a violenţei în familie. Activitatea politică al lui Morvai a avut parte de numeroase scandaluri legate de susţinerea mişcărilor palestiniene şi implicit condamnarea Israelului, de tensiuni cu jandarmii pe străzile Budapestei în cadrul marşurilor extremei drepte de zilele naţionale. Pe locul doi al listei se află profesorul universitar Balczó Zoltán care este un fost activist al MIÉP (Partidul Vieţii şi Dreptăţii Maghiare – partid de extremă dreaptă de modă veche, parlamentar între 1998-2002, în ultimii ani căzut în uitare). Actualmente vicepreşedinte al Jobbik, Balczó este mai mult ocupat de elaborarea doctrinei radicale a partidului.

Datorită numărului mai mic de euro-deputaţi ai Ungariei (22), pentru a avea doi candidaţi intraţi în PE, Jobbik are nevoie de cel puţin 8%. Poate pentru atâta nu o să aibă forţa, dar pentru a atinge pragul electoral de 5%, care îi conferă locul de europarlamentar lui Morvai sunt şanse reale.

Extrema dreaptă este în creştere pretutindeni în Europa. Criza economică, deziluzia din partidele „tradiţionale”, lipsa de cultură politică, toate ajută la întărirea acestor partide. Ce înseamnă pentru noi, români şi maghiari, intrarea în Parlamentul European a extremiştilor de dreapta din ţările noastre?

Şi aşa deputaţii europeni maghiari şi români vorbesc în paralel despre orice chestiune etnică, istorică. Dacă este vorba de problemele minorităţilor, dacă este vorba de Transilvania, cele două grupuri parcă nu vorbesc de aceaşi ţară, de acelaşi loc. Discursul naţionalist paralel va fi şi mai mult amplificat de mesajul acestor europarlamentari extremişti, spre disperarea celorlalţi eurodeputaţi deja probabil plictisiţi de trăcăneala româno-maghiară de la Bruxelles.
Mai punem deasupra şi scandalurile politice interne pe care le pot aduce unele afirmaţii făcute de aceştia, şi ajungem la concluzia foarte simplă şi gravă: exportul de extremă dreaptă în Europa este o nenorocire pentru relaţiile bilaterale româno-maghiare şi pentru cele interetnice din România. Asta şi din cauza lipsei unei condamnării generale şi repetate a unor astfel de manifestări de către majoritatea celorlalte forţe politice din amândouă ţările.

Un singur lucru îmi este însă greu să îmi imaginez: cum vor sta în acelaşi posibil grup parlamentar de extremă dreaptă naţionaliştii români şi maghiari? Deşi dacă mă gândesc bine, au şi teme comune: antisemitismul, ura faţă de rromi, anti-globalismul, fundamentalismul religios şi bineînţeles un anti-unionism european greu de digerat de către majoritatea parlamentarilor europeni.

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9679

Redau aici un comentariu al lui István apărut la un post precedent, şi apoi o să adaug şi comentariul meu.

„2 motive care mă întristează în seara asta. E legat de ştiri despre Cluj, modernizarea centrului mai exact.

1. S-a declarat deja, că pe monumentele istorice plăcuţele vor fi în română, engleză şi franceză. Când primarul Apostu a fost întrebat de ce nu şi în maghiară, acesta a spus că limba maghiară nu este de circulatie internaţională. Bine că româna îi, că dacă nu, nu se scria nici în română.
Apostu pălmuieste 19% din populaţia Clujului. Bine că scrie în franceză, că doar sunt mai mulţi francezi în Cluj decât unguri. Pe vremea lui Funar nu aveai la ce sa te aştepţi, dar acum? Văd cu tristeţe că „bunele obiceiuri” naţionaliste se sting greu.

2. Se aduce exemplul Sibiului, unde tăbliţele sunt tot în 3 limbi, tot în cele 3 limbi menţionate mai sus. Însa acolo traiesc 2-3% unguri. În Cluj este alta situaţia, e alta moştenirea. Cu toate acestea, la intrare în Sibiu, pot citi şi pe ungureste “bun venit”. În Cluj nu. O să învăţ limba chineză ca sa mă simt bine primit (pe chineză scrie).

Totuşi mă întreb de ce nu se scrie şi în ungureşte? E vorba de câteva rânduri, e vorba de câteva cuvinte care nu ar însemna mult pentru majoritate, dar ar însemna enorm pentru minoritate. Ei bine, lucruri de genul asta mă face să nu mă simt “acasă” în România.”

Fiind total de acord cu comentariul prietenului meu, menţionez că în Cluj, politica de sfidare a maghiarimii, a unei cincimi de populaţia oraşului, a 60.000 de persoane, nu a încetat niciodată.

Marea majoritate a clădirilor monumente istorice care vor primii tăbliţe au fost construite de familii maghiare, o bună parte nici măcar nu au nume româneşti. Dacă nu de dragul maghiarilor clujeni care la-au votat (parcă nu ar fi absolut logic), măcar de dragul turiştilor maghiari. 70% din turiştii care vin la Cluj sunt turişti din Ungaria. Clujul face bani frumoşi din sutele de autobuze maghiare care sosesc la Cluj plin de turişti in fiecare an. Clujul este un simbol în cultura maghiară, catedrala gotică, statuia şi casa lui Matei Corvin, universitatea, oraşul în sine sunt parte a moştenirii maghiare mondiale. Să nu mai vorbesc de cimitirul Hajongard (cimitirul central) în care şi-au făsit locul de veci unele dintre cele mai mari nume din literatura, ştiinţa, politica, istoria maghiară. E o totală aberaţie să ignori  sute de ani de istorie.

Această politică de a ascunde moştenirea maghiară evidentă, caracterul bilingv româno-maghiar evident al oraşului a devenit o tradiţie funariană urmărită cu aceaşi tenacitate şi de PD-L, şi de Boc, şi acum şi de Apostu.

Domnule primar Apostu: nu mai veniţi anul viitor la serbarea de 15 martie. Nu are rost să ne minţiţi cu respectul dumneavoastră.

Controversa autonomiei pe criterii etnice durează în România de ani buni. Unul dintre cele mai populare argumente contra este următorul: “Europa nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice”. În alte variante se mai poate auzi şi “UE nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice” sau “În ţările europene/UE nu există autonomii teritoriale pe criterii etnice”.

În primul rând să clarificăm ce înseamnă autonomie teritorială pe criterii etnice. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.

Din start trebuie să ştim că nu există o reţetă unitară pentru autonomii teritoriale pe criterii etnice. Din definiţia de mai sus reiese că este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni diferă de la caz la caz.

Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia). În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.

Poziția UE față de autonomie

Întorcându-ne la enununţurile politice pompoase de la care am pornit: în primul rând, UE nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al UE acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor membre. UE recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul UE. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu UE.

În al doilea rând, trebuie de asemenea clarificat faptul că nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene” în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime (!) în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.

Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este faimoasa Recomandare 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:

“În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”.

Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest faimos articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.

În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol, încercând să analizăm numai ideea autonomiei teritoriale.

Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).

Să vedem care sunt teritoriile autonome etnice ale Europei:

Belgia:

• Autonomia germanilor din Valonia. (Pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii

Danemarca:

• Insulele Feroe (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: feroezii

Finlanda:

• Insulele Aland (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: suedezii

Italia:
• Tirolul de Sud (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii tirolezi

• Vallée d’Aoste (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: francezii, provansalii

• Friuli-Venezia Giulia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: friulii

Rep. Moldova:

• Găgăuzia (pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: găgăuzii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord:

• Scoţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: scoţienii

• Ţara Galilor (Wales) (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galezii

• Irlanda de Nord (detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: irlandezii, Ulster Scots

• Insula Man (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: manxii

• Insula Guernsey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: guernésiais, francezii

• Insula Jersey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: jèrriais, francezii

Serbia:
• Voivodina (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: maghiarii, românii, slovacii, coraţii, rusinii

Spania:
• Ţara Bascilor (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: bascii

• Catalunia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii

• Galiţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galiţienii

• Comunitatea Valencia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii valencieni

Ucraina:

• Crimeea (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: ruşii, tătarii

De asemenea în Europa există două state federale care sunt formate din etnităţi autonome formate pe baze etnice:

Belgia:

• Flandra (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: flamanzii neerlandofoni

• Valonia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: francezii valoni

Bosnia-Herţegovina:

• Republica Srpska (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: sârbii

• Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (detalii pe pagina Wikipedia: ) – - minoritatea care constituie entitatea: bosniacii musulmani, croaţii

Pe continentul European există deci 19 teritorii autonome etnice, 4 teritorii autonome etnice constituitoare de stat şi 15 republici autonome etnice ruseşti. Chiar dacă lăsăm Federaţia Rusă deoparte din cauza sistemului statal diferit, tot putem zice că în Europa există un total de 23 de autonomii teritoriale etnice, din care 17 pe teritoriul UE.

Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9646

Stând în rândul platformei liberale din UDMR la congresul de azi din Cluj am ascultat cu mare interes primul speech prezidenţial din toate timpurile făcut live la un congres al formaţiunii politice din care fac parte. Nu vrea aici şi acum să reflectezi la tot discursul preşedintelui Băsescu, în care a reluat cam tot ce a declarat în alte ocazii, lucruri care dau bine la electoratul maghiar, ci aşi vrea să scot din discurs cel mai interesant, mai direct şi mai valoros mesaj pe care l-a rostit astăzi (video aici):

Eu sunt unul dintre politicienii care cred foarte mult în faptul că minorităţile adaugă valoare unei naţiuni, minorităţile fac o ţară mai frumoasă, minorităţile fac o ţară mai puternică, atâta timp cât îşi pot păstra valorile, valorile culturale, în mod deosebit. În acelaşi timp, în ziua de astăzi, minorităţile sunt punţi de legătură cu alte ţări. Este unul din motivele pentru care dau o atenţie deosebită păstrării specificului cultural şi educaţional al minorităţilor. Din acest punct de vedere, cred că minoritatea maghiară este o minoritate care a ştiut să-şi şi ceară dreptul la păstrarea valorilor culturale ale etniei şi, aşa cum discutam cu câţiva ani în urmă, când se formase Guvernul Tăriceanu cu domnul preşedinte Markó Béla, cred că Legea autonomiei culturale este o lege care trebuie să treacă prin parlament cât de rapid.

Mi se pare o premieră extraordinară în politica din ţara noastră ca această formă de autonomie cerută de UDMR de foarte mulţi ani a primit deschis susţinerea celui mai puternic om în stat în acest moment. Am totuşi 3 întrebări, şi vă rog să vă scrieţi opiniile în comentarii:

1. Legea autonomiei culturale a fost asumată de guvernul Tăriceanu din care făcea parte şi PD în 2005. La introducerea ei în Parlament democraţii, în frunte cu Emil Boc, au fost exact cei care au rupt înţelegerea cu privire la această lege, declarând deschis că nu o vor vota. Astfel ea a fost tărăgănată ani şi ani în comisii, şi zace şi azi acolo din lipsă de interes şi suport politic al unei majorităţi parlamentare. Atunci preşedintele nu a făcut cauză din acest eşec. De unde această schimbare (de altfel binevenită)?

2. A fost prima promisiune din campania electorală prezidenţială, sau preşedintele vorbeşte cât se poate de serios şi îşi va folosi influenţa pentru a trece această lege de Parlament?

3. Dacă discutarea acestei legi chiar va fi reluată în comisiile din Parlament, oare în ce formă va trece ea până la urmă? Îţi va păstra forma iniţială asumată iniţial pe atunci la guvernare şi de PD, PNL, şi PC, sau va fii schilodită până va ajunge practic golită de un conţinut real? Pentru că nu e deloc indiferent cu ce conţinut va fi acceptată această lege. Deja în comisii, cât s-a lucrat la ea, s-a încercat golirea unor articole importante de conţinut autonomist real.

Eu la momentul de faţă sunt sceptic, dar totuşi cu o rază subţire de speranţă. Voi ce credeţi?

În altă ordine de idei, referitor la aceeaşi  temă, vă recomad să citiţi un interviu apărut în Adevăr cu prietenul meu Eckstein-Kovács Péter, preşedinte al platformei liberale UDMR, actualmente consilier la preşedintelui României pe tema minorităţilor etnice. Reproduc aici numai o parte, cea referitoare la autonomia culturală, restul îl puteţi citi la linkul de mai jos:

-  Aţi fost perceput întotdeauna ca un politician moderat în UDMR. Cum vedeţi rezolvarea problemei autonomiei în România?

-  Nu există un consens nici în sânul comunităţii maghiare în ceea ce priveşte înţelesul expresiilor „autonomie teritorială” şi „autonomie culturală”. În primul rând, autonomia culturală interesează maghiarii din România care nu trăiesc în cele două judeţe – Harghita şi Covasna.
Pe cei de acolo îi interesează autonomia teritorială, dar eu ca clujan, unde am 18-19% maghiari, cum pot face autonomie teritorială? Nu avem nici măcar un cartier în Cluj unde să fim majoritari! Dar autonomia culturală mă interesează fără doar şi poate. Sunt nişte elemente de autonomie răsfirate prin acte normative şi fără o coerenţă deosebită.

-  Ce anume vă nemulţumeşte în privinţa autonomiei culturale?

-  Un exemplu sunt teatrele în limba maghiară. Cultura este foarte legată de etnicitate şi în momentul de faţă directorul Teatrului Naţional din Cluj este numit de către o comisie din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. Într-un proiect de lege care zace în moarte clinică e o prevedere: propunerile pentru astfel de funcţii – şi vorbesc despre case de cultură, directori de şcoli care funcţionează în limba minorităţilor – să vină din sânul comunităţii, din rândurile reprezentanţilor aleşi de comunitate.
Ei să facă propunerile şi cei doi, trei candidaţi rămaşi să se bată să convingă comisia. În momentul de faţă, astfel de mecanisme nu sunt nici la numirea directorilor de şcoli, de teatre sau la alte instituţii culturale şi de învăţâmânt care funcţionază în limba minorităţilor. Deci elemente de autonomie culturală există, dar un sistem coerent care să funcţioneze nu există.

Link: http://www.adevarul.ro/articole/eckstein-kovacs-nu-este-interzis-sa-discut-critic-actele-presedintelui.html

Trebuie recunoscut, omu are talent

Catalanii din Spania sunt cea mai mare minoritate etnică a Europei, numărând în jur 9,1 milione de persoane. Ei sunt răspândiţi în comunitatea autonomă Catalunya şi în comunităţile autonome Valencia şi Insulele Baleare. Ei se regăsesc şi în Franţa în regiunea Pyrénées-Orientales de lângă graniţa cu Spania, şi în principatul independent Andora. Limba catalană este limbă oficială în toate cinci, catalanii dând şi majoritatea populaţiei în cele trei teritorii din Spania.

Catalunia, sub numele de Coroana Aragon, a fost un stat practic independent în evul mediu, ea pierzându-şi treptat instituţiile proprii în secolele XVI şi XVII prin diverse uniuni dinastice. În anul 1716, dupăr căderea Barcelonei în războiul de succesiune spaniol, Catalunia a fost asimilată complet noului regat spaniol, limba catalană fiind interzisă, legea castiliană fiind itrodusă şi aici.

Renaşterea catalană s-a produs numai după căderea dictaturii lui Franco. Prin noua constituţie din 1978 a fost reinstaurat autonomia politică şi culturală a provinciei Catalunia. Primul statut de autonomie a Cataluniei provine din 1979, a Valenciei din 1982 şi a Insulelor Baleare din 1983. Toate trei teritorii au actualmente parlament, guvern şi preşedinte propriu.

Mişcarea de independenţă este cel mai pronunţat în regiunea autonomă Catalunya, ea fiind cea mai mare, mai compactă etnic, şi mai strictă cu privire la identatea catalană. În 2006 a fost votat şi introdus noua constituţie catalană care conferă teritoriului statutul de naţionalitate proprie care îşi exercită dreptul de autoguvernare prin comunitatea autonomă a Cataluniei. Preambulul statutului, care nu are putere legală însă, numeşte Catalunya deja naţiune.

Acum mai bine de o lună, pe 7 martie 2009 circa 10.000 de protestatari au organizat un marş pro independenţă la Bruxelles, cerând UE implicare în negocierea unui referendum de independenţă faţă de Spania pentru regiunea autonomă Catalunya, luând ca model implicarea Bruxelului în Montenegro şi Kosovo:

Pe lîngă limba proprie, oficială şi promovată destul de agresiv de către guvernul local, regiunea are şi propria sa forţă de poliţie, propriile simboluri, drapel, imn, etc. Printre competenţele exclusive ale regiunii autonome se numără cultura, mediul, comunicaţiile, transportul, comerţul, administraţia publică locală, siguranţa publică. În schimb teritoriul autonom îşi împarte suveranitatea cu guvernul central de la Madrid în chestiuni de educaţie, de sănătate, justiţie şi cele militare. Spre deosebire de Ţara Bascilor, Catalunia nu are un sistem fiscal propriu, de aceea suţinerea economică a administraţiei regionale depinde foarte mult de bugetele guvernamentale spaniole, asta fiind una dintre cele mai importante argumente ale mişcării pro-independeţă, Catalunia ca regiune bogată a ţării fiind net-contribuitor la bugetul central.

Catalanii sunt o minoritate cu o pronunţată afinitate pentru modernizarea culturii lor, ei dându-şi seama că promovarea limbii proprii nu poate lipsii nici din sfera de bussinesului ori de pe internet, ei reuşind şi acordare unui domain propriu: .cat, fiind una din puţinele minorităţi care au reuşit acest lucru.:

Catalanii nu se consideră spanioli, nu s-au considerat niciodată. Şi azi poţi auzii în Barcelona localnici care îţi explică faptul că se duc la Madrid, se duc în străinătate. Mândria şi naţionalismul pronunţat al catalanilor, ajutat şi de mişcările surori ale bascilor şi galiţienilor pot ajunge în câţiva ani la un probabil referendum despre independenţă, deocamdată interzisă de constituţia Spaniei. Foarte multe depind de mişcările politice, de alegerile din regiune şi cele centrale de la Madrid.

O alternativă este lărgirea şi mai pronunţată a autonomiei catalane, până la nivelui Ţării Bascilor (aproape totul în afară de independenţă). Şi această soluţie este una posibilă ţinând cont de faptul că o bună  parte din partidele catalane şi din populaţie s-ar mulţumii şi cu atât.

Patriotismul este considerat un sentiment greu de exprimat în lumea modernă. Problema iubirii naţiunii proprii se pune cel mai elocvent de ziua naţională a unui stat. Cum sărbătorim, ce zicem, ce spectacol facem, ce arătăm din istorie şi în ce mod, cum putem să reciclăm simţul naţional într-o luma globalizată, într-un cadru modern în care se poate regăsi şi cel mai liberal tânăr crescut într-o societate de consum?

În Ungaria se duce de ani buni un fel de război cultural cu privire la identitatea naţională, ce ar trebui să reprezinte ea şi în ce mod ar trebuii prezentată. Societatea maghiară este una divizată între grupurile de dreapta sau extremă dreapta nostalgice, reprezentând un patriotism cu iz de secol XIX, un patriotism bazat pe istorie, pe căutarea regăsirii măreţiei unui trecut mai mult sau mai puţin real, şi cele de stânga, liberal, progresist, reprezentând un patriotism care are mai mult legătură cu prezentul, viitorul, cu artele şi dimensiunea multiculturală europeană.

În România deocamdată patriotismul rămâne unul exclusiv de sorginte de dreapta, prea mult înnecat în istorie, în religie, într-un trecut glorificat care nu prea îşi găseşte locul în prezentul plin de transformări, de contraste. Progresismul liberal cam lipseşte încă din ecuaţie, din păcate. România încă nu a luat taurul de coarne în cazul modernizării simţului naţional, aducerii sale în secolul XXI, a găsirii unui loc confortabil pentru el în lumea modernă pe care o trăim. Patriotismul românesc este unul schisofrenic sfâşiat între epopeile unui trecut care nu poate fi adus înapoi şi a unui prezent pe care puţini îl iubesc şi îl laudă. Identitatea românească modernă trebuie scăpată de frustrări şi de autobicuiri inutile. Este nevoie de o căutare a unei identităţi moderne, puse în contextul actual.

Aşi dorii să vă arăt un cântec care a reuşit să aducă o faţă modernă patriotismului maghiar, la rândul său cum am zis căutător de drum. El este producţia unor intelectuali progresişti, liberali, care au înţeles că rănile trecutul trebuiesc închise, identitatea maghiară are nevoie de optimism şi de întoarcere spre prezent şi viitor. Cântecul a fost de aşa succes încât s-au făcut 3 versiuni.

Este un succes pe care îl doresc şi românilor din tot sufletul.

Oláh Ibolya – Magyarország (versiunea originală cântată la Budapesta înaintea focurilor de artificii de ziua naţională, 20 august 2005)

Oláh Ibolya – Magyarország (videoclipul oficial al cântecului din noiembrie 2005, o creaţie care cere optimism, culoare şi privire spre viitor. Vezi decorul depresiv din primele secunde reluat la sfârşit în culori)

All Stars  – Magyarország (videoclip realizat în decembrie 2006 cu contribuţia a 30 de muzicieni maghiari de renume în spiritul mişcării Szeretem Magyarországot (Iubesc Ungaria), o mişcare a unor artişti care cerea reconcilierea naţională şi linişte în climatul tensionat de după luptele de stradă din octombrie 2006)