Trianon. Reduceți viteza!

E ceva de bun simt: dacă aș goni un Ferrari rupt de beat luând o curbă îngustă cu 200 la oră, probabil ca as vrea să fiu înmormantat discret de către apropiații mei. Nicidecum să fiu tratat ca victima inocentă a unei circumstanțe nefericite. Ba mai mult, cel din urmă tratament

mi-ar face greață chiar și în lumea de apoi.

Și nu contează că moartea e o pedeapsă prea dură și injustă pentru accident (în cazul, rar, dar fericit, în care supraviețuiești, nu iei mai mult de 3 ani de pușcărie…)

Putem afirma liniștit că voiajul națiunii maghiare spre Trianon asemăna izbitor cu o goana nebunească pe șosea – sfârșind într-un accident grav și penibil.  Poate prindeam și Darwin awards, dacă ar fi existat așa ceva la începutul secolului trecut. Și nici măcar nu ne putem pretinde că – în puținele momente mai lucide – n-am fi putut observa numeroasele indicatoare Reduceți viteza! Trianonu’i aproape instalate la marginea drumului. În aceste condiții, conform proverbului înțelept

dacă ești prost, măcar să nu claxonezi,

abordarea cea potrivită problematicii Trianon ar fi una modestă și rezervată. Nu așa cum fac cei de la Fidesz, partidul aflat la guvernare din Ungaria, care – probabil pentru a contracara partidul de extrema dreaptă Jobbik – au declarat aniversarea tratatului de la Trianon drept Ziua Unității Naționale.

Mai mult, limbajul decretului – puțin zis patetic – dă de înțeles că gestul e cam departe de a avea ca scop înțelegerea acestului moment istoric sumbru sau – doamne ferește – de a trage învățătura, odată pentru totdeauna. Nici singura afirmație despre greșelile cauzatoare de suferință, comise împotriva națiunilor conlocuitoare, nu pare prea convingătoare în lumina aluziilor prea numeroase privind marea tragedie națională. Și nici vorbă să se menționeze că tocmai acele greșeli, comise

perioadei premergătoare tratatului

au dus – aproape în mod direct – la finalul atat de nefericit.

Da, Trianonul a fost profund nedrept – fapt confirmat deja chiar de partea mai luminată a intelectualilor români de azi. Dar nici șovinismul diletant și necugetat nu a fost mai prejos, cel care a practic a aruncat națiunea „majoritară“ a Ungariei Mari în propriul să destin dezastruos.

Ușor să fim destepti acum. Dar mulți dintre contemporanii maghiari mai cu judecată știau foarte precis că forțarea marelui imperiu național ungar, prin respingerea revendicărilor legitime a celorlalte națiuni conlocuitoare nu poate avea un deznodamant pozitiv. Dar orice cuvânt era de prisos. Mai pe șleau, evenimentele petrecute înainte, în timpul și după tratat sunt cel puțin controversate și trebuie discutate, dar numai dacă problema va ajunge din mâna politicului acolo unde-i este locul, de fapt: pe masa specialiștilor obiectivi și imparțiali.

Însă alianța Fidesz–PPCD (KDNP) a făcut deja pasul important spre

„marea unitate națională“:

de acum încolo știm foarte precis că există așa numiții unguri buni, adevărați, pe care ii doare foarte mult Trianon-ul, și ungurii răi, falși, pe care ii doare mai puțin.

Putem fi siguri că 4 iunie va însemna sărbătoare și patetism peste tot în Ungaria. Și chiar dacă cineva si-ar aduce aminte că în 1919 probabil ungurimea a fost mai bleagă și bătută în cap decât restul lumii, n-ar risca să afirme aceste idei – s-au mai văzut ouă sau roșii stricate și la alte așa-zise sărbători naționale.

Atunci putem să adresăm

urări călduroase noii majorități din guvernul și legislativul maghiar. 

N-au decât să remedieze situația economică dezastruoasă într-un mod la fel de înțelept și poate la anul vom prinde la preț de criză nu numai insule grecești, ci și aia de la Balaton.

Articol tradus din maghiară, revizuit și adaptat după
http://manna.ro/szauna/trianon_lassitas_baleset_2010_05_31.html
și
http://szabadter.wordpress.com/2010/05/31/trianon-lassitani/


Ținutul Secuiesc și România

Am fost întrebat de un comentator despre „cum comentez impertinența unui ministru din Guvernul României care, de 15 martie, se alătură unei gloate care scandează «Ținutul Secuiesc (sic!) nu e România»”? Ei, întrebarea în sine nu, dar subiectul poate chiar merită un întreg articol…


Răspunsul de fapt e foarte simplu, chiar și banal. Comentez ca și impertinența unui suporter de bună credință care are ghinionul de a urmări derby-ul exact din acea parte a tribunei în care ultrașii tocmai fac ravagiu demn de prima pagină a ziarelor. Punct.

Dacă cineva mai e curios și asupra faptului cum comentez personal evenimentele reprobabile din Cluj la 15 Martie, răspunsul e și mai simplu. Citește doar articolul pe blogul meu liberal respectiv comunicatul Cercului Liberal (din care fac parte), publicat printre altele și pe blogul lui Czika Tihi – din păcate disponibile numai în ungurește.

Clarificându-se astfel problemele noastre extrem de importante care ne frământă mult mai mult decât situația economică și morală precară a țării, permiteți-mi și mie cu această ocazie niște remarci acestui subiect deosebit de spinos.

Cică „Ținutul Secuiesc nu e România“.

O afirmație cu valoare logică evident falsă (vezi ‘FALSE’ în algebra booleană), cu scopul clar de a scoate din sărite pe Românii De Profesie (unii chiar cu normă 1½) care ajung la orgasm când au ocazia de a fi jigniți în asemenea hal. Afirmație așa de ridicolă încât chiar și Consiliul National Maghiar din Transilvania (CNMT) a lui Tőkés a condamnat acei tineri puși pe „glume“ care n-au avut nimic mai bun de făcut în 15 martie de a se juca de-a Garda Maghiară, Transylvanian version.

Dar hai să ne gândim care o fi originea poate nu chiar așa de stupidă a unei declarații așa de stupide. Și să presupunem (prin absurd, Pentru Liniștea Noastră) că deodată s-ar ivi situația unică pentru cei din Ținutul Secuiesc de a alege o formă statală pentru ținutul lor. Și să vedem care sunt variantele demne de luat în calcul.

  • Stat independent secuiesc. O variantă incitantă și cu o deosebită încărcătură de romantism – la prima vedere. Dar dacă te gândești cum ar fi să trăiești într-un stat independent cu resurse limitate – mai mult, și înconjurat 100% de o țară eventual nu prea prietenoasă (reacție poate firească după ce te desprinzi de ea), lucrurile nu par a fi chiar așa de tentante.
  • Anexarea la Ungaria. Ei, vecinii noștri au trăit și vremuri mult mai glorioase (doar să comparăm cele două țări imediat după prăbușirea dictaturilor comuniste – incomparabile ca și duritate dar în esență foarte similare) însă privind în ce hal au ajuns acum trebuie să fii beteag la cap să te anexezi lor de bunăvoie. Nemaivorbind de lipsa unui „coridor” spre noua patrie-mamă. (Enclavele și așa suferă peste tot în lume. E pur și simplu o situație nefirească.)
  • Evident, păstrarea configurației actuale, adică de a aparține în continuare României.

Și știm foarte bine toți, fie cosmopoliți sau naționaliști, liberali sau conservatori, comuniști sau legionari că la un eventual referendum locuitorii județelor Harghita și Covasna ar opta cu majoritate covârșitoare asupra primelor două opțiuni – chiar în ciuda faptului că sunt exact cele la care am reușit să subliniez obiecțiuni serioase. Mai pe românește și pe înțelesul tuturor: acești oameni ar alege separarea în mod disperat, chiar dacă raționalitatea ar dicta exact contrariul. Adică pur și simplu nu se consideră a fi acasă în propria lor țară! Orie ar sta la baza acestei alegeri ciudate

e o acuzație foarte gravă, stimați Români De Profesie.

Adică concetățenii voștri nu se simt bine în „compania” voastră. Aveți vreo explicație plauzibilă?

Da, se poate spune că lucrurile sunt clare, toți sunt șovini de pe acolo. Dar hai să lăsăm poveștile. Ușor de afirmat – și problema mai ușor de ocolit. Adevărul trist este că secuii chiar se simt că ar fi ținuți forțat, împotriva propiei lor voințe într-o formațiune statală anume. Deși România nu pare să fie țară opresoare prin esență, nici secuii niște deținuți.

Atunci – în loc de afirmații, declarații, comunicate, indignări și scandalizări – n-ar fi mai bine să ne reflecăm puțin? Fiindcă aici e limpede că ceva nu e în regulă.
Strict logic vorbind am punctat deja asupra faptului că – în ciuda aparențelor – toți locuitorii Ținutului Secuiesc au interesul de a păstra ținutul lor în cadrul statului Român, chiar dacă n-ar recunoaște acest lucru nici de a ruptul capului. Atunci întrebarea care ar conduce la rădăcina problemei s-ar putea să fie una deosebit de interesantă: mai degrabă

ce interes au majoritarii acestei țări

de a păstra acest ținut considerat „regiune-problemă“, populat în majoritate decisivă de maghiari, în sânul Patriei-mame, România?

O fi clișeul ridicol „Harghita și Covasna e pământ românesc”, sau „România este stat național, unitar și indivizibil“, eventual acest devenit clasic „murim, luptăm, Adealul nu cedăm”? Vor un stat național mare și glorios, indiferent dacă această atitudine ar cam displăcea unei mase nu chiar neglijabile de cetățeni? Sau le e teamă că fără un control statal autoritar secuii ar mânca pe viu populația minoritară românească din regiune?
Ei, clișeele naționaliste aparțin de domeniul no-comment, iar plângerea de soarta minorității românești din Secuime e o ipocrizie crasă din partea naționaliștilor de genul PRM sau chiar Noua Dreaptă. Nu parcă am putea exclude abuzuri de putere în zonă, dar știm foarte bine că șovinilor le pasă prea puțin de românii din secuime (și de eventualele soluții concrete pentru protejarea acestora), ei sunt preocupați doar de două lucruri: de voturile maselor de oameni receptivi la naționalism/antimaghiarism și de

orgoliul național prost înțeles.

Eu aș sugera un motiv mai serios, plauzibil și – nu în ultimul rând – mult mai simpatic: poate totuși ne leagă pe noi toți din țara asta o serie de interese comune –  economice, culturale și de civilizație – și știm că împreună va fi mai frumos, plăcut și ușor de a construi o patrie a tuturor cetățenilor în care poți și merită să trăiești demn și decent.

Ei, atunci? Chiar e așa de tragedie dacă această versiune presupune și un anumit efort – unul mult mai mare decât de a scăpa de problemă prin stereotipuri naționaliste? Dacă nu,

aș propune un mic „manual de utilizare“

pentru cei care consideră că micile sacrificii în favoarea reconcilierii și așa numitele „concesii“ privind drepturile naționale fac mult mai mult bine decât rău în privința intrării lucrurilor în normalitate:

  • În primul rând să arătăm că suntem în cunoștință că Ținutul Secuilor într-adevăr este o regiune aparte, privind cultura, mentalitatea, obiceiurile și – nu în ultimul rând – componența etnică și religioasă. N-o să le stârnim simpatia dacă tot încercăm să formăm Ținutul Secuilor pe chipul altori regiuni din România, darămite afirmăm că Ținutul Secuiesc nici nu există!
  • Să ne abținem să le tratăm ca niște potențiali șovini care nu suportă români în preajma lor. Mult amintitul liberal Csibi Magor tocmai a dezasamblat „mitul urban“ de a nu fi servit cu pâine în secuime dacă nu știi ungurește, iar un articol similar apărut pe blogul nostru ajunge la concluzii similare.
  • Să acceptăm că au dificultăți foarte mari de a învăța limba română. Chiar și în orașele mai importante ca și Odorheiu Secuiesc poți să supraviețuiești exclusiv cu maghiara, singura sursă de învățarea limbii române rămânând școala. (Eventual și televiziunea, dar cu o remarcă: eu de exemplu urmăresc TVR numai pentru știri și politică. Pentru cultură și divertisment am posturi maghiare mult mai bune. De exemplu în afară de TVR Cultural nu prea am șanse să vizionez filme europene de calitate pe posturile românești, numai chestii slabe de Hollywood. La M1, M2 și Duna TV în schimb am din ce alege. Atunci de ce m-aș uita la cele românești?) Atunci nu le tot sâcâi în 24 de ore din 24 că nu vor să învețe românește ci mai degrabă le elaborezi programă și manuale speciale din care ar fi o plăcere să înveți limba. (ca și fapt divers: știți, că nu există dicționar maghiar–român de calitate nici acum?) Respectiv nu bagi în ei roman de Eliade, care – dincolo de a fi un text extraordinar de bun și interesant – m-ar pune și pe mine la treabă, deși sunt redactor de blog cultural-politic românesc, darămite un elev maghiar de clasa a XI-a, cu aptitudini lingvistice eventual nu prea strălucite. Și dacă nu dorești un sentiment de repulsie din partea lor privind limba română nu le înveți lucruri în românește (geografia și istoria de exemplu) pe care ar putea să învețe și în limba maternă. (Să recunoaștem, noua lege a învățământului e un pas uriaș în acest sens, doar nu sunt sigur că va trece ambele camere ale Parlamentului.) 
  • Să acceptăm că au dreptul la limba maghiară ca și o a doua limbă oficială. Pentru mine e ceva absoult firesc ca funcționarii publici sau oamenii cu responsabilitate care au interacțiuni mai semnificative cu populația să învețe limba majoritară în zona respectivă. Dar când le acuzi în mod explicit că acest lucru le servește doar ca primul pas către separare, fii sigur că așa o să și fie (vezi profeții autoîmplinite).
  • Dacă se adeverește că drepturile românilor din Secuime ar fi suferit în vreun mod respectiv românii din zona respectivă ar fi discriminați pe bază de etnie sau religie să luăm demersuri serioase pentru ca vinovații să fie sancționați dar nu întreaga populație majoritară în zona respectivă, și nici un caz nu printr-un răspuns cu același monedă. 
  • condamnăm ferm orice manifestare naționalistă, din oricare parte ar veni, dar – atenție – trebuie dezaprobată doar persoanele sau grupurile responsabile, nu întreaga națiune! 
  • Subordonarea istoriei naționale scopurilor ideologice este cu cât de ridicolă cu atât de primejdioasă. Avem date mai mult decât suficiente pentru elaborarea unei istorii comune, avem și specialiști bine pregătiți, ar trebui să lăsăm în urmă odată pentru totdeauna miturile istorice respectiv discuțiile de genul „cine au fost aici primii“ și să se învețe în școli o istorie cât se poate de științifică și autentică, recunoscută de ambele părți. Au reușit francezii și germanii, ungurii și slovacii, numai noi am rămai de râsul Europei!   
  • Dacă tot afirmă că le sufocă atitudinea paternistă a Bucureștilor privind economia, dezvoltarea infrastructurală, birocrația și corupția, să le dăm autononie lărgită și ne vor mulțumi. Poate reușesc să facă ceva cu ea, poate nu. Dacă nu, e treaba lor – dar dacă da, și devin o regiune-model a țării datorită autodeterminării, poate ar fi bine să-i luăm toți exemplul!

N’oi fi eu bun profet, dar totuși am impresia că cele enumerate ar ajuta – și nu puțin – în motivarea secuilor de a considera ținutul lor ca și parte integrantă a României. Idioți de legat care consideră culmea distracției defilarea în uniforma Gărzii Maghiare de prilejul sărbătorilor naționale vor fi probabil și atunci, dar fără impactul semnificativ asupra stării de spirit a societății.

Adică, având ca partener puternic și de încredere o maghiarime mulțumită și loială nimeni nu le vor băga în seamă – de data asta nici de o parte, nici de alta. Așa să fie!


Libertate, egalitate, impotență

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

 

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49 

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.


Kosovo: vă asigurăm că nu vă asigurăm!

Nu am obiceiul să citesc polițe RCA (cărți verzi) în timpul meu liber, astfel perla pe care voi împarte cu dragii mei cititori am descoperit-o cu totul accidental. Distracție plăcută!

Adică:

Răspunderea asiguratorului, prevăzută în documentele de asigurare eliberate pentru Serbia, este limitată la aria geografică a Republicii Muntenegru și la acele arii geografice ale Serbiei care sunt sub controlul Guvernului Republicii Serbia.

M-am decis s-o traduc partea evidențiată a acestei note de subsol în românește, pe înțelesul tuturor – fără a precupeți vreun efort de a explica în detaliu și aspectele mai ascunse (dar deosebit de interesante).

Ajunge cu vorba, iată traducerea:


„Stimatul nostru asigurat!

După cum ați putut observa și Dumneavoastră, nu ne-am obosit să includem Republica Muntenegru (pentru neștiutori: CG, adică Țrna Gora) în lista țărilor acoperite de RCA-ul dvs. Mai degrabă am băgat-o (cu ajutorul unei «steluțe») înapoi – în hmm… pântecul Serbiei Mari de odinioară. Adică ne prefacem că habar n-avem despre ceea ce s-a întâmplat în Balcani în ultimul deceniu. Nu parcă ar conta – așa numai, ca și fapt divers.

Ceea ce contează în schimb este Kosovo, cică aria geografică a Serbiei care nu mai este sub controlul Guvernului Republicii Serbia.

Știți bine, țara aia care de fapt nici nu există.

Chiar, cum adică? Să recunoști independența regiunii sfâșiate din trupul unei țări prietene și vecine? Să accepți dominația albanezilor străini asupra leagănului sfânt al poporului sârb? Nici vorba! Poate și minoritarii noștri vor înțelege greșit mesajul – tratându-l drept precedent de a-și face de cap pe meleagurile noastre românești. Cu ideile noastre național(ist)e nu-i de glumă!

Asta, bineînțeles, în mod oficial.

În mod neoficial însă trebuie să recunoaștem că «regiunea» Kosovo nu mai este parte a Serbiei chiar așa de mult cum ne-am dori să fie. Altfel am putea fi și noi băieți mai de gașcă – și să ne permitem asigurarea accidentelor Dvs. chiar și în acea «zonă geografică a Serbiei» care momentan puțin zis că nu se află sub controlul Guvernul Sârb. Mai pe șleau: o fi Kosovo parte din Serbia, dar din partea noastră nu pupați nici o asigurare pe acolo!

Totuși să nu vă necăjiți dacă – din nefericire – vă veți trezi în ținta privirii (sau kalașnikovului, cum se mai obișnuiește pe acolo)

unui kosovit feroce căruia tocmai i-ați lovit mașina.

Uitați de spoturile publicitare gen șofer stângaci salvat de polița RCA: n-avem cum să vă ajutăm în acest caz. Dar vă veți putea consola cu măreața idee de a se afla pe teritoriul Serbiei Mari Unitare și Indivizibile.

Vă mulțumim că ați ales compania noastră pentru a încheia asigurarea obligatorie auto!“


Crăciun fericit.

Doar atât.

Fără Grinch#1, Moş Prea-Fericitul-Patriarh-Daniel, care vrea să fure Crăciunul pentru biserică,

şi

fără Grinch#2, Moş Coca-Cola, care vrea să fure Crăciunul pentru hipermarketuri.

Găsiţi voi moşul cel potrivit, sunt sigur. Deci, încă odată: Crăciun fericit!


Ţuica, Pălinca şi Ardelenii

Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.  

Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.

Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.

Dar la noi totul este altfel.

A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).

Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.

Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).

Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?

Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.

În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că

habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.

Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.

Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…

Atunci care-i soluţia?

Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!

Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.

Şi partea interesantă este că nu numai.

Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.

Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.

De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschini şi penibili.


Pornesc noul meu blog (etno)politic

Scriu bloguri şi articole de presă în maghiară din decembrie 2005, de aproape 4 ani. A scrie blog în româneşte însă am început numai în februarie 2007, împreună cu Lolka, Dan şi Sebi, într-un proiect comun, numit Phoenix Transylvania. Blogul, iniţiat de mine şi de Dan Anghel se propunea primul blog interetnic transilvan, un blog unde în sfârşit români şi maghiari îşi putea expune ideile despre convieţuirea interetnică fără prejudecăţi, restrângeri, frustrări. Un fel de revista Provincia online, mai simplu, mai direct, mai modern. După câteva luni de relativ succes (şi perplexitate de amândouă părţi) în iunie 2007 am decis, împreună cu Lolka să ne deschidem propriul blog, cunoscutul (iubitul sau urâtul) dar cititul Limba Cailor.

Limba Cailor a fost şi este un proiect de succes, fiind citit la apariţia uni nou post de obicei de pe 150-200 de IP-uri, feed-ul lui apărând în câteva zeci bune de reader-uri şi side-uri de blog. Limba a fost şi este primul blog comun din blogosfera românească scris de maghiari, cu scopul de a transmite mesaje magiare în limba română despre probleme politice, despre relaţiile interetnice, despre prejudecăţi, toleranţă şi multiculturalism. Limba Cailor însă a tratat nu de puţine ori şi problematica necesităţii secularizării societăţii româneşti, fiind atacat poate şi mai mult pe  această temă, încă foarte spinoasă în mentalitatea colectivă românească.

L-am avut ca contrubuitor câteva luni şi pe prietenul nostru etnic român din Bucureşti, Olahus, care între timp a întemeiat un nou proiect, MaghiarRomania, acesta fiind deja al treilea blog pe această tematică în România. În august ni s-a alăturat kesztió, maghiar din Cluj, care sper să continue să scrie noi şi noi posturi de succes. Printre succesele până acum ale acestui blog este necesar să amintim locul 6 obţinut în categoria Cel mai bun blog despre politică la Roblogfest 2009, un loc notabil într-o companie selectă a unora dintre cele mai importante bloguri politice din România, Blogul Medusei, Politica 2.0, Paralele/Paralele sau blogurile lui Vlad Petreanu, Bogdan Olteanu, Victor Ciutacu şi Adrian Năstase. A fost şi numeroase articole care au fost preluate de revista online Acum sau de Hotnews.ro (vezi aici şi aici).

Intrarea în politică

În septembrie 2008 am fost propus de UDMR Cluj să candidez la Camera Deputaţilor în colegiul 7 din judeţ, cel din Câmpia Transilvaniei. Pentru a nu afecta independenţa blogului, m-am restras de pe blog pe toata perioada campaniei electorale. Am revenit doar în ianuarie 2009. Însă prin acest proces a început o carieră politică pentru mine, care s-a concretizat în mai 2009 când am fost ales vicepreşedinte al Platformei Liberale a UDMR, fiind deja membru CRU (mini-parlamentul UDMR). În iunie am fost iarăşi candidat, acum la alegerile europarlamentare, aflându-mă pe lista UDMR, lista “Solidarităţii Maghiare” pe un loc neeligibil. Deşi actualmente nu aşi putea zice că cariera mea politică este cea mai importantă pentru mine, lucrând majoritate timpului la cariera mea jurist, probabil viitor avocat, totuşi cred că este destul de clar, că nu mai sunt un om independent politic, sunt un politician angajat unei forţe politice: UDMR.

Astfel, cred că a sosit timpul să punem lucrurile în ordine. De comun acord cu Lolka şi kesztió, cei doi colegi de pe Limba Cailor am decis să mă retrag de pe Limba Cailor, deşi nu îmi este uşor să renunţ la acest proiect atât de drag mie. Idea pornirii unui blog personal şi renunţării la Limba fost a mea, decizia a fost mea. Au fost luni bune de frământări, însă după câteva zile de pregătiri azi a sosit timpul despărţirii. E mai bine pentru amândouă părţi. Eu nu mai trebuie să mimez o independenţă politică, Limba Cailor nu poate fi suspectat de dependenţă de vre-o formaţiune politică. Asta nu înseamnă că cei doi editori rămaşi, Lolka şi kesztió nu ar avea dreptul la preferinţe politice, fie ele şi faţă de UDMR, însă asta rămâne decizia lor.

Noul meu blog, personal şi politic, se numeşte „Tihamér Czika: blog (etno)politic”. Conţine în arhiva lui toate posturile mele apărute pe rând pe Phoenix Transilvania, Limba Cailor şi blogul de campanie din noiembrie 2008. Voi continua pe această platformă personală toate temele începute pe Limba, însă voi scrie mai mult despre politică, despre UDMR, despre politica românească. Se numeşte, şi va fi un blog politic, cu opinii politice. Voi încerca să arăt că şi în politica maghiară din România există voci liberale autentice, voci pro multiculturalism, anti-naţionalism de amândouă părţi, anti extremă-dreptă de amândouă părţi. Voi continua să sper că este loc de autonomie culturală sau teritorială pe lângă garantarea totală a unităţii şi indivizibilităţii statului român. Voi continua să sper că este important ca măcar în generaţia noastră se pot în sfârşit uita frustrări istorice, poveştile mai mult sau mai puţin reale el unor conflicte interetnice transmise din generaţie în generaţie cu singurul scop de a cultiva ură şi dezinteres faţă de celălalt. Voi continua să susţin şi idea umanismului secularist, importanţa separării dintre stat şi biserică.

Îi urez tot succesul şi răbdarea prietenilor mei de pe Limba Cailor. Le doresc să lucreze cât de mult pot pe acest blog, să îl ţină activ, şi să îl ducă la noi succese. 

De azi ne vedem pe noul blog:

http://tihiczika.wordpress.com/

De asemenea am pornit noul meu user exclusiv în limba română pe twitter:

http://twitter.com/tihiczika

Vă aştept pe toţi pe amândouă platforme!

(acest post apare în acelaşi moment pe amândouă bloguri)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.