Monthly Archives: Mai 2008

Tessék/poftiţi


Sighisoara, vara lui 2007. Sunt de cam o ora din nou in oras, dupa ce am asistat la un concert de orga la Biserica din Deal.

Toate sunt bune si frumoase, dar imi dau seama ca mi-am uitat ceva la biserica*. Ma indrept catre intrare si vad doi barbati vorbind pe ungureste. Unul ma vede cam nedumerit, si, oprindu-se din conversatie, imi spune:

„Tessek. Poftiti”

Mai citisem eu despre formula asta dar a fost prima oara cand am auzit-o. Mi-e greu sa descriu incantarea pe care am simtit-o atunci

Omul nu stia daca sunt ungur sau roman, asa ca a folosit formula asta care arata atentie pentru un vorbitor al ambelor limbi. Si mi-a aratat prin doua cuvinte un crampei din spiritul tolerantei ardelenesti. Ma abtin insa sa ma intreb daca un etnic roman s-ar fi adresat la fel.

Dupa ce am parasit cetatea si am mers catre gara, ne-am oprit la un magazin unde era angajata si o unguroaica, care mai vorbea si in ungureste cu cine stia, dar care vorbea fara probleme in romana cu clientii si colegele. Dupa ce am cumparat mancare, am tinut sa ii adresez un viszontlátásra (la revedere) , pocit un pic de accentul meu de Dambovita :). Primisem prea mult soare ardelenesc ca sa nu dau si eu inapoi o raza…

––––––––––

* o sapca sau umbrela, asta nu mai retin acum, la un an de la eveniment, dar nu e esential.

Foto: Olahus

Anunțuri

Biserica ortodoxă şterge istoria

„De mai bine de 10 ani, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, se luptă pe diverse căi legale pentru a împiedica fărădelegea la care pare a fi condamnată vechea biserică greco-catolică din localitatea mureşeană Ungheni: demolarea.

Biserica de piatră din Ungheni, a fost construită între anii 1858 şi 1864 de către credincioşii greco-catolici din localitate. În 1948, odată cu desfiinţarea abuzivă a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolice de către autorităţile comuniste, şi această biserică a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română.

În 1997, Parohia Ortodoxă din Ungheni a început lucrările de construcţie a unei noi biserici, în jurul celei vechi greco-catolice, şi până în anul 2000 lucrările s-au efectuat fără obţinerea avizelor necesare şi a autorizaţiei de construcţie.

În ciuda nenumăratelor rapoarte, memorii şi sesizări transmise diverselor foruri interne şi internaţionale şi în ciuda numeroaselor apariţii în mass-media a acestui caz, lucrările de construcţie au continuat şi, în baza unei decizii a comunităţii ortodoxe din Ungheni, s-a optat pentru demolarea vechii biserici.”

Comunicatul indignat al BRU il puteţi citi mai departe aici.

Pe 8 mai 2008, a început demolarea acestui lăcaş de cult, fără nici o autorizaţie legală în acest sens. BOR îşi continua astfel expansiunea agresivă în Transilvania, finanţată din bugetul statului,  fără milă pentru istorie, pentru diversitate, pentru moştenirea culturală unică a Ardealului.

În locul istoriei, în locul unei cladiri care reflectă moştenirea adevarată a unei comunităţi româneşti din Transilvania se ridică un monstru de beton și cărămidă străin locului. Se şterge istoria adevărată cu forţa ciocanelor şi a buldozerelor, sub ochii închişi a autorităţilor locale şi centrale a statului român loiale BOR.

Prin astfel de decizii se câştigă alegeri. Şi tot prin astfel de decizii se şterge istoria adevărată a românilor din Transilvania.


Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură

Reproducem aici un editorial foarte interesant de Petru Clej, un jurnalist freelancer din Londra, apărut pe Romanialibera.com. Rar facem acest lucru, dar acest articol trebuie citit de toată lumea. Sperăm să ne înţeleagă cei de la Romanialibera.com.

„Este uimitor cum în anul 2008 iredentismul unguresc continuă să fie prezentat de unii, nu ştim cât de mulţi, drept un pericol la adresa României.

Ungurii vor, în continuare, “să ne fure Ardealul”. Orice articol din presa de limbă maghiară, cât ar fi ea de obscură, care are tente iredentiste, este atribuit automat “ungurilor” şi “Ungariei”.

Orice solicitare de autonomie din partea unor organizaţii ale minorităţii maghiare din România este şi ea catalogată de către colportorii bau-baului iredentist drept “atentat la integritatea teritorială a României”.

Episcopul reformat ungur şi eurodeputatul Laszlo Tokeş a devenit din erou al luptei anti-comuniste de dinainte de 1989 nemesisul colportorilor pericolului iredentismului unguresc.

Există oare vreun motiv de teamă cu privire la această integritate? Să examinăm datele problemei.

România şi Ungaria au semnat în 1996 (la sfârşitul primei guvernări PDSR) un tratat bilateral, prin care erau recunoscute frontierele actuale, stabilite prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, de după cel de-al doilea război mondial.

Tratatul fost ratificat de parlamentele ambelor ţări şi niciun guvern al Ungariei de până acum nu a dat cel mai mic semn că ar avea intenţii de a-l denunţa.

Mai mult, de atunci, ambele state au devenit aliate în NATO şi membre ale Uniunii Europene.

Acest fapt dă o garanţie de 100% că frontiera româno-ungară nu se va mai modifica, frontieră care oricum devine din ce în ce mai irelevantă pe măsura adâncirii integrării europene prin cele patru libertăţi fundamentale de mişcare – a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalului.

Toate marile partide democrate din Ungaria au arătat respect faţă de tratat, iar faptul că Partidul Socialist, FIDESZ şi Partidul Liber Democrat fac parte, ca şi PSD, PD şi PNL, din cele trei mari partide europene – Partidul Socialiştilor, Partidul Popular şi Asociaţia Liberalilor şi Democraţilor – e o garanţie în plus.

Iar faptul că proporţia ungurilor din Transilvania – în continuă scădere – abia de atinge 20% face o revendicare teritorială în cel mai bun caz ridicolă.

Dar bau-baul iredentismului tot nu dispare.

Dublă măsură

Interesant este că agitatorii acestui bau-bau nu au aceeaşi atitudine când vine vorba de potenţialele revendicării teritoriale ale României la adresa altor state.

Ţinta principală sunt Republica Moldova şi Ucraina. Ȋn cazul celor două state iredentismul românesc devine dintr-o dată nu numai justificat, dar şi de dorit, în pofida obligaţiilor internaţionale asumate de România.

Dacă tratatul bilateral cu Ungaria este sacrosanct, atunci, în virtutea regulilor dreptului internaţinal şi a principiului “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, şi tratatul bilateral semnat cu Ucraina în 1997 şi ratificat de ambele parlamente, ar trebui să fie considerat la fel.

Numai că aici intervine dubla măsură şi iredentismul românesc (care nu e prezent în mod deschis la nivel oficial) devine “bun”, spre deosebire de cel unguresc care e “rău”.

Invocarea drepturilor minorităţii române din Ucraina este ipocrită deoarece colportorii bau-baului iredentist fac gălăgie în legătură cu drepturile minoritarilor unguri din România, deci compromit reciprocitatea, şi oricum nu prea au habar de ceea ce se petrece în Ucraina.

Mi-aduc aminte ce-mi zicea scriitorul Vasile Tărâţeanu, când am fost pentru prima oară la Cernăuţi în 1994: “Ce bine ar fi dacă România ar dovedi acelaşi interes pentru minorităţile ei, aşa cum arată Ungaria pentru ale sale. Ce bine ar fi dacă noi românii din Ucraina am avea un partid ca UDMR…”

La fel cum temerile Ucrainei sunt pentru colportorii bau-baului iredentist, deveniţi şi ei iredentişti, nefondate, aşa şi nemulţumirile exprimate de conducerea de la Chişinău faţă de discursul oficial, de data aceasta, de la Bucureşti, nu-şi au rostul, zic ei.

Indiferent de considerentele istorice, suntem în anul 2008 şi nu în 1940, iar România are obligaţii, mai ales cele asumate prin statutul de membru al UE care nu-i permit să se comporte oricum şi să emită pretenţii teritoriale faţă de statele vecine.

La sfârşitul anului 2001 România a fost nevoită să-şi modifice legea cetăţeniei şi să suspende redobândirea în procedură rapidă cetăţeniei române de către cei ai căror părinţi şi bunici au fost cetăţeni ai României înainte de 1940.

Suspendarea legislaţiei a avut loc cu două săptămâni înaintea ridicării vizelor Schengen de călătorie UE pentru cetăţenii României, iar coincidenţa ar trebui să le dea de gândit iredentiştilor români.

Dacă în perioada 1991 – 2001 au fost redobândite 100000 de cetăţenii române de către persoanele din Republica Moldova, numărul lor a scăzut la circa 3500 pentru perioada de după 2002.

Acest fapt ar trebui să lea dea de gândit iredentiştilor români.

Separatismul în Europa

Separatismul nu e o problemă specifică României, ea se întâlneşte şi în ţările UE.

Belgia este sfâşiată de disputele dintre neerlandofoni şi francofoni, în Ţara Bascilor continuă un conflict sângeros între separatişti şi statul spaniol, iar minoritatea rusă din Estonia acceptă cu greu loialitatea faţă de statul în care trăieşte, în pofida standardului de viaţă mult mai ridicat decât în Rusia.

Ȋn ţara în care trăiesc – Regatul Unit – în toate cele trei provincii autonome – Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord – participă la guvernare separatişti care doresc dezmembrarea ţării.

Ȋn Irlanda de Nord poziţia de vice-lider al executivului provincial este deţinută de Martin McGuiness, care nu numai că susţine deschis reintegrarea provinciei în Republica Irlanda, dar, în calitate de fost lider al formaţiunii paramilitare Armata Republicană Irlandeză (IRA) are mâinile pătate de sânge.

Conflictul din Irlanda, dintre catolicii pro-irlandezi şi protestanţii pro-britanici a dus la moartea a peste 3000 de oameni între 1969 şi 1998.

Republica Irlanda a abandonat revendicările iredentiste încrise oficial în constituţia sa în 1998, când aproape 95% dintre votanţii în referendum au aprobat renunţarea la pretenţiile teritoriale asupra Irlandei de Nord.

Cu toate acestea, atitudinea în Regatul Unit faţă de separatism (care e o problemă reală) nu este una de isterie demagogico-patriotardă.

Toate guvernele de la Londra au declarat deschis că statutul Irlandei de Nord depinde de voinţa suverană şi exckusivă a locuitorilor provinciei.

Comparaţi conflictul real asupra Irlandei de Nord şi cel imaginar privind Transilvania.

Poate că asta ar trebui să dea de gândit colportorilor bau-baului iredentismului unguresc, să-i determine să iasă din provincialismul intelectual care-i caracterizează şi să realizeze că România e o oază de stabilitate, care nu are de ce se teme din acest punct de vedere.”

Link: http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php.


Să nu ceri colaci în Secuime*

Este bine cunoscută vorba „să nu ceri pâine de la unguri” ce trimite spre prostul tratament rezervat românului ajuns prin părţile secuieşti. Dacă aşa păţeşti când ceri pâine, ce ţi se întâmplă oare dacă ceri colaci secuieşti/kürtös kalács? Am aflat răspunsul la această întrebare de curând, când m-am întors cu familia din vacanţa de Paşti.

Plecând din Neamţ spre Bucureşti am decis să facem un mic ocol pe ruta Oneşti – Târgu Secuiesc – Braşov – Ploieşti, urmând a tăia judeţul Covasna în două. În anii trecuţi am observat că în majoritatea satelor covăsnene localnicii vindeau în faţa porţii colaci secuieşti şi pâini mari cât roata. Am pornit deci la drum împărtăşind acest detaliu băieţelului nostru, mare amator de dulciuri şi copturi de tot felul.

Ardealul ne întâmpină cu comuna Breţcu/Bereck unde la prima casă se oferă spre vânzare nu colaci ci … un sac de cartofi, aşezat cuminte dinaintea porţii. La a doua poartă, la fel. La a treia, aşijderi. „Măi drăcie”, zic eu, „aici tot satul vinde cartofi?”.

„Sunt sigur că n-am cumpărat de aici colaci”, îi liniştesc eu pe ai mei şi ne vedem de drum spre Lemnia/Lemhény. Din păcate, schimbarea locului nu a condus şi la schimbare ofertei; ca şi la Breţcu, toată suflarea satului s-a reprofilat pe comercializarea temeinică a cartofilor.

„O fi fost mai încolo satul de unde am cumpărat kürtös kalács?” o-ntreb pe soţie. Ea nu-şi aminteşte mai mult ca mine, aşa că mergem tot înainte. Intrăm în Târgu Secuiesc/Kézdivásárhely, un orăşel pe cât de frumos pe atât de neglijat, având o piaţetă centrală mică şi cochetă din care pornesc radial străzi înguste, în stil tipic transilvan.

Ce păcat că nu s-a investit în renovări – ar putea fi o bijuterie locală ţinând cont de cadrul natural şi arhitectura urbei. Dar de data aceasta nu ne oprim să vizităm oraşul ci mergem întins spre satele următoare unde sperăm să găsim mult doriţii colaci secuieşti.

Speranţele ne fură înşelate. Satele de după Târgu Secuiesc, parcă vorbite cu cele de dinainte de Târgu Secuiesc, refuză să ne ofere specialitatea respectivă. Ne oferă, la schimb, o mare abundenţă de … aţi ghicit, cartofi. Cartofi la Cernat/Csernáton, cartofi la Dalnic/Dálnok, cartofi la Moacşa/Maksa şi din nou aceiaşi cartofi la Reci/Réty.

De-acum devenea suspect: peste tot numai cartofi şi nicio fărâmă de colac secuiesc. Or fi văzut oare localnicii că avem număr de Bucureşti? Se pune la cale o solidarizare locală împotriva „miticilor”?

Însă perseverenţa este maica virtuţii aşa că nu ne lăsăm cu una cu două. Propun familiei să facem un mic ocol prin Sfântu Gheorghe/Sepsiszentgyörgy căci „dacă la Sfântu Gheorghe nu poţi cumpăra colaci secuieşti, atunci unde poţi?”.

Sfântu Gheorghe se află în mijlocul unui şes întins, în fapt o mare depresiune intramontană. Intrarea în oraş se face peste un pod străjuit de semnul cu numele localităţii, scris în română şi maghiară. Soţia mă întreabă cum s-o fi putând pronunţa un nume unguresc atât de lung. „Este simplu: şepşisentghiorghi” îi răspund. Limba maghiară având scriere fonetică, citirea cuvintelor ungureşti nu este atât de dificilă odată ce deprinzi convenţiile de pronunţie.

Intraţi în oraş, o luăm spre centru. Ajungem uşor, semnele fiind în română şi maghiară. Oprim într-o parcare lângă Prefectură şi intru într-o cafenea să aflu despre colacii secuieşti. La bar servesc două tinere. Cafeneaua e mai mult goală, doar câţiva clienţi vorbesc liniştit în limba maghiară.

Dau „bună ziua” şi o-ntreb pe una din fete unde este cel mai apropiat magazin de colaci secuieşti. Fata mă priveşte perplex. Pentru moment am crezut că n-a înţeles ce vreau să spun, dar apoi pricep că nu era obişnuită cu denumirea „colaci secuieşti”. „Kürtos kalács” îi spun, „unde pot găsi kürtos kalács?”. Fata ridică timid din umeri spunând că nu ştie. Comand două cafele, cealaltă fată mă întreabă foarte serviabil ce fel de cafea vreau, cu zahăr sau fără, cu lapte sau fără, plătesc cafelele şi plec la maşină.

Tot acolo este o staţie de taxiuri unde cam o jumătate de duzină de maşini albastre stau şi aşteaptă muşterii. Mă opresc la una din ele şi-ntreb pe şofer, un băiat tânăr, acelaşi lucru despre colaci. Tânărul se gândeşte puţin şi răspunde „staţi să întreb prin staţie”.

N-apuc bine să-i spun să nu se deranjeze atât că deja a făcut legătura cu dispeceratul. Nu pricep nimic din ce spune exceptând „kürtos kalács” şi îmi pare că pronunţă niţel altfel decât la Emisiunea în Limba Maghiară. O fi graiul secuiesc?

Este momentul să-l învăţăm pe băieţelul nostru o mică lecţie. „Uite, dragule, nenea vorbeşte în limba maghiară”. „De ce?” vine eterna întrebare. „Pentru că aici locuiesc maghiari”. Micuţul ascultă puţin şi spune că nu-i place. „De ce, dragule, nu sună interesant limba asta?”. „Româna e mai frumoasă” replică el. „Bineînţeles, româna este cea mai frumoasă limbă pentru noi. Dar pentru un maghiar, limba maghiară este cea mai frumoasă”. „De ce?”. „Pentru că este limba lor maternă”. „De ce?”. „Pentru că este limba pe care au învăţat-o de la mamele lor când erau mici, aşa cum noi am învăţat româneşte”. Seria dece-urilor s-a oprit, semn că băiatul meu şi-a însuşit prima sa lecţie de multiculturalism.

Taximetristul ne spune că s-ar putea să găsim colaci secuieşti pe un bulevard anume, într-o altă parte a oraşului. Îi zicem că nu cunoaştem localitatea. „Atunci, mergeţi la un supermarket şi cumpăraţi unul la pungă”. Îi spunem că vrem de-ăia proaspeţi de pe jar, el zice că nu e aşa ceva niciunde aproape de centru. Îi mulţumim şi plecăm.

Cotim la dreapta pe un bulevard ce ni se pare mai important cu nădejdea că magazinele de kürtös kalács vor începe să apară. Şi, într-adevăr, apar magazinele: un Fornetti, un fast-food, chiar o dugheană cu şaorma (?!). Observăm multe alte magazine, dar niciunul cu kürtös kalács.

Aproape de ieşirea din oraş facem cale-ntoarsă şi privim pe partea cealaltă a bulevardului. La un moment dat vedem o căsuţă de lemn cu faţa la stradă pe care scrie mare „Kürtös Kalács”. Bucurie! Ne oprim, mă dau jos şi mă duc dar fatalitate: pe un carton stă scris în româneşte că magazinul s-a mutat în piaţa de zarzavat.

„Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o” îmi zic eu. „Unde o fi piaţa de zarzavat?”. Lângă căsuţă e un minuscul local unde două fete foarte tinere stau la o masă şi-mi explică pe unde să o iau. Se vede că nu vorbesc des româneşte, îşi caută cuvintele. Politeţea şi bunăvoinţa lor nu lasă cu nimic de dorit aşa că le mulţumesc şi plec.

În timp ce mă îndreptam spre maşină aud un cuplu în vârstă care vorbeşte liniştit româneşte. Nu vorbesc nici în şoaptă ca şi cum ar fi timoraţi de ceva, dar nici nu zbiară pentru a arăta că-s români. Cel mai probabil că-s localnici şi nu străini de oraş ca noi.

Urmăm indicaţiile fetelor de la local dar ne rătăcim. O doamnă în vârstă trece pe trotuar; opresc şi o întreb unde-i piaţa de zarzavat. Acelaşi fenomen ca la fetele de mai înainte: se vede că nu prea foloseşte româna, fluenţa comunicării are niţel de suferit însă politeţea ei nu. Conform indicaţiilor sale găsim uşor piaţa de zarzavat.

Cobor cu băieţelul care în sfârşit avea şanse să-şi primească ai săi colaci. Găsim un magazin chiar la intrare, dar închis. Piaţa e mai mult pustie. Ne apropiem de una dintre vânzătoarele de la tarabe şi întrebăm despre colaci. „Aţi încercat la intrare?”. „Da, e închis”. „Atunci mergeţi acolo, de acolo am cumpărat şi noi azi dimineaţă”.

Ajungem „acolo” şi magazinul există, într-adevăr, dar vânzătoarea se pregăteşte de închidere: curăţă tăvile de jar, aranjează tamburii de lemn. Mă uit pe program: magazinul se închide la ora 16 iar acum e deja 16:05. O întrebare „nu mai faceţi colaci?” a băieţelului primeşte un zâmbet matern şi un refuz. O întrebare identică din partea mea primeşte tot un refuz dar fără zâmbet, nici matern nici nematern. O fi fost vreun instinct antiromânesc la mijloc sau doar s-o fi gândit doamna că voi fi prea insistent şi a vrut să mă descurajeze din start? Răspunsul la această întrebare îl ştiu doar Cel de Sus şi respectiva doamnă.

Între timp o vânzătoare de la un chioşc alăturat ne spune cu amabilitate şi sfătoşenie că „dacă veniţi mâine dimineaţă sigur găsiţi colaci proaspeţi”. Ehei, bine ar fi, dar mâine dimineaţă vom fi departe, la noi acasă în Bucureşti.

După o mică dezbatere în familie ajungem la concluzia că e târziu, nu mai putem căuta în altă parte a oraşului ci trebuie să ne vedem de drum sperând că am putea totuşi găsi colaci secuieşti în satele covăsnene rămase – doar dacă nu vând şi ele cartofi, mai ştii păcatul?

Cartofi nu au vândut, dar nici colaci n-au avut. Şi odată cu ieşirea din Chichiş/Kökös, ne a fost limpede că nu vom beneficia de nici măcar un singur colac secuiesc pe meleagurile covăsnene.

Aşadar, oameni buni, e clar: dacă ceri colaci în Secuime, nu-i primeşti. Nu-i primeşti şi gata. Ce dovadă mai limpede de atitudine antiromânească mai doriţi, domnilor? Dar nu-i bai, căci se poate veni de hac şovinismului unguresc cu puţină strădanie, pingele tari, niţel noroc şi neapărat să ajungi înainte de ora închiderii.

*post scris de prietenul nostru din Bucureşti Egy gondolat bánt. Fotografii si bolduri by Tihi


SUA: un exemplu pentru folosirea limbilor minoritare, regionale etc.

Citind articole care relatează despre dorinţa cetăţenilor români de etnie maghiară privind folosirea limbi maghiare în administraţia publică, m-am lovit adesea de un argument repetat foarte des, mai ales în comentariile date la anumite articole: dacă te duci în SUA, o să vezi că acolo se vorbeşte numai în engleză în administraţia publică.

Lăsând deoparte paralelizarea falsă între imigranţii care se îndreaptă spre SUA, şi maghiarii din România, şi analizând problema limbilor folosite, putem descoperi ceva uluitor: în SUA nu există limbă oficială la nivel FEDERAL, sunt însă vreo 28 state unde engleza este limba oficială, şi numai 2 unde pe lângă engleza intră şi spaniola (a se vedea aici). Totuşi atât pagina de web a Casei Albe, cât şi a Guvernului American are variante în limba SPANIOLĂ. Ne mai vorbind despre faptul că Guvernul American are pagini şi în alte limbi.

Deci…


felejthetetlen/memorabil!

Dintr-o polemica despre atasamentul fata de Romania, pe care v-o recomand calduros, retin o fraza memorabila, care denota atasamentul fata de… o specialitate ungureasca 🙂

Sepsiszentgyorgy – Sfântu Gheorghe, oraşul în care acu’ câteva zile am umblat de bezmetic doar-doar voi găsi un magazinaş de unde să cumpăr colaci secuieşti proaspeţi (apropo: am trăit-o şi pe asta oameni buni, am fost incapabil să cumpăr kurtos kalacs în Secuime! E ca şi cum nu ai putea cumpăra castraveţi în Bulgaria sau pizza în Italia!!!).” (Egy Gondolat Bant)

Habar n-am si chiar nu conteaza daca a avut Egy un ghinion (mai curand asta) sau daca e asa mereu la Sfantu’…

In total alta ordine de idei, e tarziu… 22:54 la Bucuresti, Cluj sau Sepsiszentgyörgy… Copiii rai (si destepti) o ard prin cluburi, chiar daca maine e (horribile dictu) luni. Copiii buni, cuminti (si prosti), ca mine 🙂 , se culca (mai) devreme

Noapte buna, copii!

😛


La toti ardelenii din lume: Forzaaaa CFR!

A fost Pászkány Árpád (măcar noi să îi scriem corect numele) după meciul CFR-U Cluj.

No, d-le Becali, se pare ca totuşi nu există dumnezeu. Nici la Athos nici la Steaua.
Se pare că campionatele nu se pot câştiga prin cumpărarea preoţilor la kilogram sau a arbitrilor.
Se pare că totuşi ardelenii sunt mai buni şi mai cinstiţi, o fi ei români sau maghiari.

Cred că cei care au fondat Kolozsvári Vasutas Sport Club (KVSC) în 1907 ar fii azi foarte mândrii. Fotbalul Clujean, şi împreună cu el indetitatea multiculturală transilvană intră în Europa.

Szép volt fiúk! Suntem mândrii de voi!

Am luptat si vom lupta C.F.R. e echipa mea
Clujul este casa noastra si-l vom apara
Castigam meci dupa meci si nu poti de noi sa treci
Cu echipa clujului mandria Ardealului