Monthly Archives: August 2009

Ruşinea României

Care nu a putut să se ridice la nivelul unui mesaj important despre problema foarte mare a intoleranţei împotriva romilor şi a homosexualilor…

Ruşinea României, care după acest eveniment a dus în mass media nişte discuţii de bagatelizare a acestor probleme, discuţii de-a dreptul puerile, în care se pornea întotdeauna de la premisa că Madonna habar nu are ce e în ţară, că la noi în nici un caz nu există aşa ceva – şi acum hai să dovedim acest lucru.
Ruşinea Antenei 3 că îl invită pe şovinul şi intolerantul Vadim Tudor să discute despre mesajul Madonnei, în loc să dea voce celor de la Accept sau Romani Criss.
Parcă am fii în anii 50, când se ştia de la începutul procesului verdictul…

Ruşinea României că a fost nevoie de intervenţia unui star pop american ca în sfârşit să se înceapă măcar astfel de discuţii, fie ele cum or fi.


Paul Chinezu cel bozgor

Două articole apărute în presa maghiară cu ani buni în urmă arată în mod frapant cum poate să alunece sensibilitatea naţională – administrată în doze excesive – spre domeniul ridicolului. De data aceasta vorbim despre boacăne d’ale maghiarilor.

Cuvântul ‘bozgor’ sună cât se poate de rău urechii de ungur – şi nu-i de mirare, fiind un mijloc excelent de băşcălie, dacă românul vrea să se distreze un pic pe seama compatrioţilor săi. Şi aici începe problema: cică „săracul“ nici nu are cunoştinţă că expresia de fapt ar însemna nimic altceva, decât ‘cel fără patrie’ (vezi ‘hontalan’). Românul de obicei află puţin nedumerit sensul „adevărat“ al expresiei – şi se miră

cum maghiarii ştiu mai bine ce însemnă cuvântul,

el având cunoştinţă doar de sensul acela de ‘ungur’ –, dar în sfârşit acceptă treaba uneori chiar prin a cere scuze „jignirii“ aduse naţiunii maghiare.

Spre norocul nostru avem însă şi lingvişti de profesie. Distinsul specialist Szilágyi N. Sándor a publicat în cotidianul clujean Szabadság un articol – pe cât de amuzant, cu atât de argumentat ştiinţific – despre

adevărata origine a cuvântului.

În loc de traducerea mot-a-mot al articolului aş sublinia mai mult doar câteva aspecte din argumentaţia lingvistului.

„Patrioţii“ maghiari din România – considerând că ar fi priviţi şi trataţi de români ca nişte venetici fără patrie (să recunoaştem, s-ar putea să fie mai mult decât o simplă idee fantezistă) – au născoşit repede că ‘bozgor’ ar avea la rădăcină sintagma de origine slavă (rusă?) ‘biez gora’ (fără munţi) sau ‘biez gorod’ (fără oraşe), care la rândul lor s-ar înţelege ca şi ‘fără patrie’. Ei, nu trebuie să fii mare savant ca să-ţi dai sema cât de mult schioapătă ideea – mai pe româneşte,

ce porcărie mare e, fără valoare ştiinţifică.

Într-adevăr, cam şubredă argumentaţia ca românul ar ‘fura’ tocmai din vocabularul unui popor pe care (puţin zis că) nu îl simpatizează, apoi ar scoate din el un joc de cuvinte chiar aşa de slab.

Originea cuvântului – conform ideii specialistului citat – ar fi una mult mai interesantă.

De obicei fiecare naţie capătă o poreclă după o trăsătură caracteristică sau expresie des utilizată – în armata maghiară românii erau supranumiţi ‘nuştiu’, dar şi francezii au căpătat denumirea ‘ouioui’ în rândul băştinaşilor neozeelandezi. Păi, ungurii au o trăsătură cam săritoare în ochi (şi urechi) de

a abuza de expresia ‘bazd meg’,

adică ‘bozmeg’ (consider că orice traducere ar fi de prisos). Ei, cuvântul ‘ungur’ atrage perechea ‘bungur’ (ungur-bungur), care – cu contribuţia unui român cu aptitudini lingvistice mai dezvoltate (şi cu simţul umorului, bineînţeles) – s-a transormat repede în boz-gur (vezi ’boz[meg-un]gur’). Şi de aici – prin asimilarea vocalelor – în bozgor.

Dacă teorie e adevărată, trebuie să recunoaştem, că „bozgorul“ întruchipează umor şi iscusinţă lingvistică rar întâlnită în evoluţia unei sintagme folosite ca poreclă. Păcat că ungurii nu pot să se delecteze la fel de mult asupra acestui umor, de vreme ce

chiar ei sunt ţinta lui.

Dar totuşi fabula are o învăţătură demnă de remarcat pentru ambele popoare: dacă trăieşti cu frica paranoică ca – în situaţie de conflict – partea cealaltă gândeşte despre tine într-un anumit fel, mai devreme sau mai târziu găseşti şi „argumentele“ care să „susţină“ frica ta – oricât de ridicolă şi absurdă s-ar părea ele în ochii unei persoane mult mai lucide şi realiste.

Un alt articol apărut tot în cotidianul Szabadság sub semnătura profesorului Fey László duce la concluzii la fel de interesante. Fey de fapt reflectă la o afirmaţie apărută pe colile aceluiaşi ziar:

Még sértőbb történelmi hőseink nevének önkényes elferdítése. Itt van például Kinizsi Pál egykori utcája, amely most Paul Chinezu, valamiféle kínai pali nevét viseli.

 adică:

Răstălmăcirea numelor eroilor noastre naţionale e chiar şi mai jignitoare. De exemplu fosta stradă Pál Kinizsi, care acum poartă numele unui anume Paul Chinezu, o fi ceva Paulică din China. [Trad. de mine]

Profesorul subliniază în mod binevenit că Paul Chinezul nu este o traducere defectuoasă şi/sau de rea intenţie a legendarului căpitan bănăţean Kinizsi Pál, ci una corectă: În limba română arhaică ‘chinez’ înseamnă nu numai etnic chinez sau originar din China, ci primar, conducător şi aşa mai departe. De fapt, cuvântul – având origine sârbo-croată – se regăseşte şi printre termenii arhaici ai limbii maghiare sub formă de ‘kenéz’. Deci, deopotrivă,

denumirea de ‘Paul Chinezu’ sugerează anumită stimă

faţă de renumita personalitate istorică, Kinizsi având probabil şi mulţi români în subordine, binemeritând titlul onorific de ‘chinez’, adică conducător. Nici măcar faptul traducerii în sine nu reprezintă problemă, numele personalităţilor istorice de obicei se traduc: nu cred că papa Benedict al XVI-lea sau regina Elisabeta a Marii Britaniei s-ar supăra de această „românizare”.

Una pe alta, trebuie avută mare grijă cu escalarea sensibilităţilor naţionale. Adevărat că sunt foarte multe manifestări de rea credinţă datorită conflictelor etnice şi problemele istoriei comune încă nediscutate şi nerezolvate, dar înainte de a trage o concluzie pripită asupra unui caz anume se recomandă călduros

a se reflecta cu o judecată lucidă,

poate lucrurile totuşi nu sunt chiar aşa cum par la prima vedere. Mai ales dacă consecinţele pot fi mult mai grave decât simpla alunecare spre ridicol.  

Oricât de mult urăsc această expresie, dar – şi de o parte, şi de alta.


Stat naţional?

Articolul 1. din Constituţia României spune: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Pentru marea majoritate, un postulat de necontestat. Dar care o fi adevărata acoperire a acestei afirmaţii  – dincolo de caracterul său solemn – în lumea dură a realităţii?

Partea dureroasă a articolul citat este bineînţeles aia cu statul naţional. Dar oricât de sensibilă ar fi tema, o definiţie mai elevată, mai concretă zău că n-ar strica. Însă – din păcate – pe Wikipedia românească articolul „stat naţional” este inexistent. Aproape incredibil. Să lipsească tocmai o sintagmă atât de sensibilă şi importantă?

Hai să vedem atunci cea maghiară:

A nemzetállam olyan államot jelent, amely népessége összetétele etnikai szempontból homogén. Ez olyan esetben jön létre, amikor egy állam határai egybeesnek a többségét alkotó nemzet etnikai határaival.

Adică:

Statul naţional reprezintă un stat în care compoziţia populaţiei este omogenă din punct de vedere etnic. Această situaţie apare când graniţele statului coincid graniţelor etnice a populaţiei majoritare. [tradus de mine]

Această definiţie bâlbâie un pic: dacă populaţia e omogenă etnic – adică nu există minorităţi – atunci termenul de majoritate în sine e puţin confuză. Dar putem trece peste acest aspect. Conform acestei definiţii România oricum

n-are nici o şansă să devină stat naţional.

Neomogenitatea etnică este chiar impedimentul mai mic – cel mare este că graniţele etnice nu coincid nici pe departe cu graniţele statale, vezi doar Ţinutul Secuiesc şi unele părţi din Crişana (sau să privim şi cealaltă parte a graniţei: Voivodina, Bucovina de Nord, Basarabia).

Atunci – în afară de o posibilă rea intenţie – care o fi motivaţia susţinătorii României ca stat naţional?

Pentru un posibil răspuns interesant de data asta voi cita din Wikipedia engleză (fără traducere):

Due to ambiguities in the word state, for instance in the United States, the term nation-state is also used to mean any sovereign state, whether or not its political boundaries coincide with ethnic and cultural ones.

Mai pe româneşte, americanii practic generalizează sensul cuvântului: în viziunea lor apartenenţa la o naţiune poate fi şi

pe baza cetăţeniei, fără nuanţe etnoculturale.

Astfel, practic majoritatea covârşitoare a statelor lumii sunt naţionale. Chiar şi Statele Unite, deşi sunt unii dintre cei mai neomogeni etnic şi cultural de pe pământ.

Două definiţii contradictorii (chiar răsfoind paginile virtuale ale aceluiaşi enciclopedii online): după prima, statutul de stat naţional al României poate pune sub semnul întrebării chiar legea existentă a administraţiei publice privind utilizarea limbilor minorităţilor sau inscripţiile bilingve – în schimb, după cea de a doua, pornind de la naţiune ca şi comunitatea oamenilor de acelaşi cetăţene,

nici măcar o autonomie lărgită pe criterii etnice

(dacă există aşa ceva) n-ar intra în conflict juridic cu statul naţional.
Existenţa a două interpretări aşa de diferite n-ar fi o problemă mare în sine. În schimb, dacă bazezi un sistem legislativ pe o afirmaţie aşa de ambiguă, fără precizări suplimentare, deja este. Şi una mare de tot: cu legislaţia nu e de joacă.

Hai să presupunem că rezolvăm ambiguitatea, prin a ne pronunţa clar în favoarea unei definiţii. Dar oricare ar fi asta, ea trebuie să aibă un caracter obiectiv, de aia-i definiţie, nu-i aşa? Adică, ar trebuie să existe criterii bine delimitate, pe baza căruia se poate decide în mod echivoc dacă caracterul de stat naţional al României face faţă sau nu definiţiei respective.

Ei, un paragraf din constituţie, decisă de majoritatea clasei politice n-are cum să fie criteriu obiectiv – reprezintă mai degrabă

interesul unei majorităţi

(în cazul fericit, când constituţia se elaborează într-o manieră democratică) decât o bază solidă, ştiinţifică de argumentaţie.

Chiar dacă votarea primul paragraf ar fi fost precedată de o discuţie serioasă, bazată pe argumente, simplul fapt că s-a postulat în constituţie n-ar fi transformat statul român de la o zi la alta într-unul naţional. (Ca şi fapt divers, nu-mi amintesc de „argumente“ mai solide decât jertfa milenară a poporului român şi alte clişee naţionaliste.)

Dacă lucrurile ar fi chiar aşa de simple, vezi vrem să fie adevărat, deci îl punem în constituţie, am putea avea chiar de mâine nişte „paragrafe“ tari de tot:

a) România se află în topul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic,

sau

b) în România nu există grupări mafiote, corupţie şi economie subterană.

Bineînţeles, includerea unor afirmaţii de acest gen în Constituţie n-ar face din România în mod automat o ţară prosperă – cum nici primul paragraf nu ne plasează a priori într-un stat naţional şi unitar. Ne place sau nu, acest statut depinde

exclusiv de realităţile demografice şi geopolitice a ţării,

şi nicidecum de faptul că un parlament – cu 18 ani în urmă, controlat de un partid puţin zis compromis – a avut interesul discutabil de a introduce acest paragraf în baza legislaţiei româneşti.

Din păcate marea majoritate încă nu e pregătită să înfrunte un asemenea raţionament – şi vorbim aici doar de reflectarea asupra unor argumente, nu neapărat de acceptarea eventualei concluzii. Dar – spre fericirea mea – am dat deja peste primii curajoşi care au reuşit să treacă peste cercul vicios „E stat naţional fiindcă aşa scrie în constituţie – aşa scrie în constituţie fiindcă e stat naţional”:

Cât timp va rezista statul naţional, unitar si indivizibil? 

Deocamdată nici Gardianul în sine, nici articolul în cauză nu e lipsit de unele conotaţii naţionaliste, dar totuşi pare că unii se mai şi gândesc în ţara asta în loc să se mulţumească cu lozinci de doi bani când e vorba de mult discutată „problema naţională“. Aşa să fie!


Să mai şi râdem puţin :)

Béla Markó desenează autonomia – Animat Planet

Vadim iară a rămas fără pâine (şi creier) – Nebunu’ productions

Despre autonomie –  Happyfish