Monthly Archives: Decembrie 2009

Crăciun fericit.

Doar atât.

Fără Grinch#1, Moş Prea-Fericitul-Patriarh-Daniel, care vrea să fure Crăciunul pentru biserică,

şi

fără Grinch#2, Moş Coca-Cola, care vrea să fure Crăciunul pentru hipermarketuri.

Găsiţi voi moşul cel potrivit, sunt sigur. Deci, încă odată: Crăciun fericit!

Anunțuri

Ţuica, Pălinca şi Ardelenii

Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.  

Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.

Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.

Dar la noi totul este altfel.

A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).

Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.

Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).

Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?

Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.

În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că

habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.

Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.

Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…

Atunci care-i soluţia?

Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!

Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.

Şi partea interesantă este că nu numai.

Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.

Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.

De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschini şi penibili.