Category Archives: Ardeal

Mircea Badea si adevărul despre siteul CJ Covasna

Contrar afirmațiilor lui Mircea Badea, siteul CJ Covasna funcționează perfect și în limba română.
Atât și nimic mai mult despre acești spălători de creier care prezentau într-un stil sub orice critică și neadmisibil neadevăruri despre Ținutul Secuiesc.

Anunțuri

Aşa numitul Ţinutul Secuiesc…

În jurnalismul românesc s-a înrădăcinat o expresie, care iată apare mai tot timpul pe paginile tabloidelor când e ceva problemă (falsă). Despre ce altceva ar fi vorba decât despre ”aşa numitul Ţinut Secuiesc”, frază care s-a renăscut ca pasărea Phoenix, de data asta pe Hotnews. În articolul său, Victor Cozmei arată fără dar şi poate punctul lui de pornire privind (falsa) problemă a Ţinutul Secuiesc: ”asa numitul Tinut Secuiesc (denumire ce nu reprezinta o unitate administrativa)”. Aţi priceput, aşa-i? Așa numitul… adică ceva, ce se cheamă aşa, dar nu există, căci nu este o unitate administrativă???

Eu personal accept acest punct de vedere pe care nu vreau să comentez, că pică într-o categorie chiar aparte, cu o singură condiţie:

de azi încolo toţi politicienii, împreună cu jurnaliștii (în frunte cu doamnele/domnişoarele de la secţia Vremea a telejurnalelor) şi cu toată gaşca de experţi peste noapte a regionalizării României să folosească denumirile istorice cu prefixul ”aşa numitul”, adică aşa numitul Maramureş, aşa numita Crişana, aşa numita Oltenia, aşa numita Dobrogea, aşa numita Transilvania, aşa numita Moldova, aşa numita Ţara Moţilor, aşa numita Ţara Făgăraşului, aşa numita Ţara Bârsei… pentru că, aţi ghicit, sunt denumiri care nu reprezintă o unitate administrativă.

Nemaivorbind de aşa numitul Bucovina unde doamna Udrea ne aşteaptă de Revelion sau de Paşti!


Berceanu autonomistu’

Să presupunem prin absurd că un savant extraterestru – având misiunea explorării creierului uman – ar avea ghinionul să se nimerească tocmai pe meleagurile noastre mioritice.

Ca și primul lucru demn de remarcat ar constata o gravă anomalie a joncțiunilor din creier când vine vorba de autonomie (AUTONOMÍE s. f. […] 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ◊ autoconducere. […] < fr. autonomie, lat. autonomia). Mai exact, formarea unor legături directe și strânse la termenul de ungur (ÚNGUR, unguri,  s. m. maghiar. < sl. ongrinŭ).

Extraterestrul nostru – considerând această conexiune drept ilogică și fără de înțeles – ar explica probabil această malfuncțiune pe seama defectării în masă ale specimenelor din această parte a planetei.

Noi – în schimb – știm prea bine că lucrurile stau cu totul altfel. Pe urma urmei chiar și bucureștii și-au dat seama că autonomia nu are mai nimic cu problema națională și nu face decât un mare folos tuturor locuitorilor din regiune. Deși metoda aleasă de fostul ministru al transporturilor, pedelistul Berceanu pentru promovarea ideii autonomiste e un pic cam neortodoxă, eficiența sa nu se poate pune sub nici o îndoială. Distinsul nostru domn nu a declarat nimic altceva la Craiova decât că lucrările de construcție la autostrada Transilvania nu reprezintă o prioritate pentru Romania, pentru că acest proiect a fost și este „o prostie“!

Ei, știe ceva acest Berceanu! Chiar mai bine decât mulți dintre luptătorii autonomiști înflăcărați. Poate și cei mai hungarofobi șoferi clujeni s-ar juca cu ideea autonomiei Ardealului – evident, sub presiunea acestui argument solid și deosebit de convingător…


(foto: buzznews.ro)


Libertate, egalitate, impotență

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

 

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49 

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.


Ţuica, Pălinca şi Ardelenii

Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.  

Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.

Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.

Dar la noi totul este altfel.

A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).

Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.

Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).

Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?

Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.

În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că

habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.

Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.

Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…

Atunci care-i soluţia?

Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!

Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.

Şi partea interesantă este că nu numai.

Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.

Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.

De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschini şi penibili.