Category Archives: Cluj

Așa numitul liberalismul PNL-Tineret…

Note:

1. Mă abțin (deocamdată) de comentarii, fiind vorba despre un pliant care cade în categoria: no comment.

2. Acest pliant a fost pus azi în sute (dacă nu mii) de cutii poștale în Cluj-Napoca.

Anunțuri

Libertate, egalitate, impotență

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

 

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49 

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.


Analfabeţii de pe strada Dsida

Ieri, in data de 8 iulie 2009, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a schimbat numele strazii Dsida Jenő (se pronunta Gida Ieneu) pe motiv ca numele de familie al poetului seamana cu acronimul romanesc al bolii AIDS – SIDA. O întamplare luată parca dintr-un grotesc, o satiră a societăţii româneşti. Cu toate că a trăit la Cluj, a tradus în maghiară Eminescu şi Arghezi, oferind astfel un pod important în cunoaşterea culturii româneşti de către maghiari,  meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei.

Cine a fost Dsida Jenő?

Dsida Jenő (n. 1907 la Satu-Mare, m. 1938 la Cluj) este unul dintre cei mai buni nu doar poeţi, ci şi traducători din marea poezie europeană, inclusiv românească: Eminescu, Arghezi, Georg Trakl, F. Schiller, Goethe, Baudelaire.

A trăit într-o perioadă zbuciumată, marcata de evenimentele tragice ale primului război mondial, însa în operele sale nu s-a lasat influenţat de natura inumanp, demonică a războiului:

“Cred in frica de dumnezeu, in curaj, in frumusetea eterna a vietii independenta de context. Cred in puterea fara limite a zambetului.”

Are între cele 20 de poeme traduse o adevărată perlă în limba română:

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp,
pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta
şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult;
în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporîndu-se,
edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vîrfuri.”

(Elysium, p. 130)

„Poeziile lui Dsida Jenő sînt printre cele mai inspirat traduse din toată antologia lui. Ţinînd cont şi de perioada în care a trăit şi a scris, nu-i găsesc poetului maghiar nicio similitudine în poezia română contemporană lui. Dsida Jenö pare mai sincron european, mai emancipat liric, mai modern decît majoritatea poeţilor români ardeleni congeneri lui.” (Vasile Dan: Poeţi maghiari din Transilvania – http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=289)

pim_dsidajeno_3189_nagy

Pt. detalii despre cele întâmplate citiţi aici: http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=27511

Considerăm o ruşine cele întâmplate, o imbecilitate şi incultură tristă a celor care au votat această decizie.


Multiculturalismul: un slogan gol la Cluj

Acum cîteva zile s-a inaugurat noul terminal al aeroportului din Cluj. Emil Boc, actualmente prim ministru, nu demult primar al Clujului, a menţionat încă o dată caracteristica importantă care deosebeşte Clujul de celelalte oraşe mari ale ţării: multiculturalitatea. Boc nu vorbeşte pentru prima dată despre multiculturalitatea oraşului. Problema însă este că multiculturalitatea, în cazul conducerii actuale a Clujului, este un slogan gol, euroconform şi la modă, dar ceva ce nu trebuie aplicat în realitate.

Pentru sute de ani, multiculturalitatea în Cluj a însemnat de fapt convieţuirea celor trei etnii dominante în Transilvania: românii, maghiarii şi germanii (saşii). În ultimele două sute de ani, aceasta a însemnat mai mult convieţuirea între români şi maghiari, maghiari şi români, cui în ce ordine îi place. Este de înţeles deci că comunitatea maghiară din Cluj înţelege, prin asumarea unor politici multiculturale reale, asumarea de fapt a acestui bilingvism, a acestei biculturalităţi omniprezente pe stradă, în instituţii culturale, şcoli sau biserici.

Municipiul Cluj-Napoca, încă majoritar maghiar la începutul anilor ‘60, a văzut, din anii ‘70 ai secolului trecut, o colonizare masivă de populaţie românească, provenită mai ales din regiunea Munţilor Apuseni şi din judeţele din Moldova. Bazîndu-se şi pe sprijinul acestei noi populaţii de clujeni, total afoni la ideea multiculturalismului, vechiul primar Gheorghe Funar a dus o politică şovină, anti-maghiară, făcînd tot posibilul să ascundă moştenirea maghiară a oraşului, să sufoce mentalitatea şi atmosfera multiculturală a urbei, încă existentă măcar în generaţia mai veche. Cu toţii am crezut că, după schimbarea din 2004, lucrurile se vor îndrepta spre bine. Maghiarii au sperat la o întoarcere la tradiţiile vechiului Cluj, cel fără Napoca, cel bilingv, cel cu adevărat asumat multicultural. Însă şi maghiarii şi românii care au crezut în această reîntoarcere la rădăcini au avut parte de o dezamăgire cruntă: nu s-a schimbat aproape nimic. Primăria Clujului duce aceeaşi politică de ignorare a maghiarilor, aceeaşi politică de ignorare a multiculturalismului acestui oraş.

Nu ştiu dacă cineva s-a încumetat pînă acum să facă un catalog al domeniilor în care primăria ignoră maghiarii acestui oraş, moştenirea maghiară a oraşului, majoritatea covîrşitoare a turiştilor care vizitează anual oraşul (care sînt din Ungaria) şi astfel, pînă la urmă, ideea de asumare a multiculturalităţii. În continuare o să încerc să fac o „listă a ruşinii” multiculturalităţii clujene:

1. La intrările în oraş lipseşte tăbliţa bi- sau trilingvă indicatoare de localitate.
Am putea spune că acesta este cel mai vechi deziderat al maghiarilor clujeni. Cerinţa afişării numelui maghiar „Kolozsvár” a fost luată mai mult în glumă de fostul primar, Gheorghe Funar. Deşi era obligat prin Legea 215/2001, adoptată la data de 23 aprilie 2001, Funar a ignorat aceste articole, neaplicînd prevederea afişării obligatorii a denumirii localităţii în limba minoritarilor care erau peste 20% din populaţia localităţii. Ultimul recensămînt oficial existent în aprilie 2001 era cel din 1992. După datele acestuia, maghiarii numărau 22,78 % din populaţia oraşului. Deci, legea se aplică la Cluj. Rezultatele finale (şi deci oficiale şi aplicabile) ale recensămîntului din martie 2002 au fost publicate numai în iulie 2003. Deci peste doi ani, fostul primar, refuzînd aplicarea legii, a scăpat fără măcar un avertisment oficial. După 2004, noua conducere, pedelistă, s-a ascuns foarte inteligent în spatele legii, afirmînd că, din cauza faptului că maghiarii, după ultimul recensămînt, nu mai sînt peste 20% din populaţie, nu pot cere afişarea numelui localităţii în limba maghiară. Însă, domnul primar Emil Boc, fiind şi jurist, ştia foarte bine că legea obligă peste 20%, însă nu interzice aplicarea acestei prevederi sub 20%. Exemplele sînt multe în Transilvania, unde, printr-o simplă decizie a consiliului local, s-a decis afişarea numelui localităţii în două sau trei limbi, chiar dacă minorităţile respective nu atingeau cei 20%: Braşov, Sibiu, Aiud, Sighişoara, Orăştie etc. Este o chestiune care ţine de bunul-simţ şi de respectul faţă de minoritate. Ce să mai vorbim de tăbliţa de „bun venit la Cluj”, pe care găsim şi limba chineză sau rusă, dar nu şi maghiara. Mă gîndesc oare cîţi chinezi sau cîţi ruşi, şi cîţi maghiari intră zilnic cu maşina în Cluj…

2. Lipsa indicatoarelor bilingve de localitate la gările CFR ale oraşului. Afişarea bilingvă a numelui localităţii în gări ţine de atribuţia Ministerului Transporturilor. Acest minister a ordonat fabricarea şi instalarea acestor indicatoare luminate bilingve, conform listei de nume de localităţi în limbile minoritare aflate în Hotărîrea de Guvern nr 781/2001. În această hotărîre de guvern, Kolozsvár figurează (hotărîrea lucrînd după rezultatele recensămîntului din 1992). Din presa acelui an putem afla că tăbliţele au fost fabricate, însă a fost instalată numai cea de la Cluj-Napoca Est (Kolozsvár Keleti). Şi aceea a stat acolo numai vreo trei zile, fiind ordonată demontarea ei. Tăbliţa care trebuie să fie pusă la gara mare zace şi azi undeva într-un hambar al CFR-ului. Oare la presiunea cui nu s-a aplicat legea şi nu s-a pus afişajul bilingv în gările Clujului? Aceste tăbliţe există şi ar putea fi puse şi în ziua de azi. Pur şi simplu ar fi nevoie de respectarea deciziei din 2001 a Ministerului.

3. Nu s-au scos sau nu s-au schimbat tăbliţele instigatoare anti-maghiare de pe monumente istorice şi clădirile din centru. Aceste tăbliţe de comemorare povestesc minciuni sau adevăruri parţiale, subiective, despre crimele maghiarilor împotriva românilor din diferite perioade ale istoriei comune. Mă întreb: la ce bun să ne tot amintim de masacrarea unora sau a altora? În puţinele conflicte armate pe care le-am avut unii împotriva celorlalţi, cu toţii am avut mulţi morţi, răniţi, oameni care au suferit. Astfel de explicaţii subiective, tendenţioase, ale istoriei duc la tensiuni interetnice în loc de reconciliere, duc la ură în loc de empatie şi înţelegere, în loc de asumarea unui trecut comun transilvan. Găsim aceste tăbliţe pe statuia lui Baba Novac, pe crucea de pe Cetăţuie, pe clădirea Facultăţii de Drept, pe clădirea Biasini de lîngă intrarea în Cimitirul Central şi chiar pe statuia lui Matia Corvin. La fel s-ar putea pune tăbliţe despre morţii maghiarii, despre crimele comise de armata română. Dar la ce bun? Într-un oraş multicultural, mi se pare o batjocură a multiculturalismului să instigi împotriva unora sau a altora, evocînd, în acest mod subiectiv şi tendenţios, amintiri dureroase pentru ambele naţii, conflicte în care cu toţii am pierdut, conflicte din care am înţeles că soluţia este convieţuirea paşnică. Au fost şi o mulţime de momente de cooperare. Acelea ar trebui comemorate pe clădiri sau monumente.

4. Neintroducerea limbii maghiare ca limbă minoritară oficială la Cluj, conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Cum am amintit mai sus, articolele pro-minoritare ale acestei legi a administraţiei publice locale nu au fost aplicate peste doi ani de către administraţia locală a lui Funar. Administraţia PD-L era deja acoperită de rezultatele noului recensămînt din 2002, publicate în iulie 2003. Însă, ca în cazul tăbliţelor indicatoare de localitate, şi în cazul dreptului folosirii limbii maghiare în actele primăriei în lipsa celor 20% decizia este a consiliului local. Dacă nu chiar folosirea limbii maghiare în actele publice, măcar o inscripţionare bilingvă a primăriei şi a instituţiilor aferente s-ar putea face fără probleme.

5. Maghiarii au fost excluşi de comunicarea turistică a Clujului. Nu există o hartă oficială în limba maghiară a oraşului, deşi ¾ din turiştii care vizitează Clujul sunt maghiari. Nu există broşuri turistice oficiale în limba maghiară. Noile chioşcuri digitale de informaţie turistică nu ştiu ungureşte. De asemenea aceste nu amintesc nicăieri de prezenţa maghiară, ignoră total apartenenţa la cultura, istoria, religia maghiarilor a celor mai multe monumente istorice de văzut ale Clujului. Aceaşi ignoranţă conştientă o găsim la toate materialele de promoţie a oraşului făcute în limba română sau în limbile de circulaţie internaţională, unde şi la partea de istorie, şi la partea de descriere a monumentelor oraşului lipseşte cu desăvârşire amintirea maghiarilor. Se încearcă crearea unei moşteniri istorice a Clujul din care maghiarii sunt exluşi forţat, deşi este foarte clar tuturor specialiştilor că majoritatea moştenirii construite cu relevanţă turistică a oraşului a fost ridicată de către maghiari.

6. Maghiarii au fost excluşi din comunicare administrativă a oraşului. Nici pagina de web a primăriei, nici jurnalul oficial a primăriei nu are versiune în limba maghiară, deşi au fost promisiuni în acest sens. Aceste lucruri ţin total de bunăvoinţa primarului sau a consiliului local. Ar fi un gest de nepreţuit faţă de cetăţenii maghiari ai oraşului.

7. La numirea străzilor nu este respectat procentajul etnic al oraşului. În reţeaua de străzi întotdeauna crescătoare a Clujul foarte rar apar nume maghiare. Şi acelea care apar de obicei sunt date celor mai mici sau mai lăturalnice străzi noi. Nu este deci respectat proporţia de 1/5 a populaţiei de etnie maghiară în politica de numire a străzilor. De asemenea în centrul oraşului nu mai există nici un bulevard sau măcar o stradă mai importantă care să-şi fi păstrat numele maghiar. Acest fapt este o ignoranţă faţă de populaţia maghiară (de altfel încă într-o  proporţie de peste 40% în cetatea istorică), faţă de istoria acestor străzi, şi în general faţă de caracterul multicultural al oraşului.

8. Primăria nu urează sărbători fericite cetăţenilor maghiari ai Clujului. De crăciun vedem pe autobuzele RATUC doar urări de sărbătoare în limba română. De paşte discriminare e şi ma clară: nu numai că nu există aceste urări în limba maghiară, dar de paştele catolic şi protestant astfel de urări lipsesc totalmente, ele apărând numai de paştele ortodox.

9. Maghiarii sunt aproape întotdeauna ignoraţi din evenimentele mari organizate sau co-organizate de primărie. Să amintim printre altele numai revelionul, evenimentele de ziua copiilor, târgurile de carte, sau fel de fel de festivaluri. La aceste organizări foarte rar apar invitaţi maghiari, artişti maghiari, corturi tematice maghiare.

10. Primăria nu doreşte folosirea limbii maghiare pe tăbliţele indicatoare de monumente istorice.
Asta chiar dacă s-a aprobat în 2007 în strategia de dezvoltare a oraşului afişarea şi în limba maghiară (document valabil şi aplicabil şi azi), asta chiar dacă Sorin Apostu a fost unul dintre cei care au votat acel document, asta chiar dacă în oraşul luat deschis ca model de către Apostu, Sibiul, foloseşte şi limba maghiară pe aceste tăbliţe.

Cum se poate vedea acesta este doar ultima dintre numeroasele politici de ignoare a multiculturalităţii acestui oraş care înainte se făcea făţis, cu zâmbetul pe buze, prin strigăte şovine, dar care se face şi după 2004, într-un mod mai subtil, dar la fel de eficient şi la fel de naţionalist.

De acea îmi vine să râd (să plâng?) când îl aud pe Emil Boc sau pe Sorin Apostu vorbind de importanţa multiculturalităţii Clujului.
La primăria clujeană multiculturalitatea este un slogan gol, care în realitate este aplicat exact invers: în comunicarea oficială, în afişajul oficial se duce politica monoculturalizării, a românizării totale, a ignoranţei voite a elementului maghiar, cel care de fapt acordă prin dimensiunea sa, prin moştenirea sa, prin instituţiile sale culturale, educaţionale, religioase, multiculturalitatea acestui oraş.

Kolozsvar 3 nyelvu

Articolul a apărut în mai multe părţi în cotidianul clujean Foaia Transilvană:

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-i-22482.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-ii-22526.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iii-22602.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iv-22675.php


Multiculturalism: cazul tăbliţelor sibiene

Stimaţi cititori şi stimaţi membrii a administraţiei locale. Aşa cum am promis mai demult,  m-am deplasat la Sibiu cu un grup de turişti (printre care maghiari, englezi, americani, danezi, şi scoţieni) să verific la faţa locului cum arată tăbliţele sibiene, pentru că cele inexistente în Cluj au creat deja atâta bătăi de cap pentru unii.

Ma uimit ce am văzut acolo, pentru că trebuia să constat:  în realitate modelul Sibian nu e aşa cum susţinea edilul Clujului. Chiar şi  afirmaţia binecunoscută a domnului Apostu  „Nu am întâlnit nici un alt stat care să aibă plăcuţe în limba maghiară, în afară de Ungaria „ sa dovedit a fi adevărat numai în cazul în care Dânsul nu a făcut o vizită în ultimii ani la  Sibiu, ca să nu vorbim despre  Secuime, Oradea sau Satu Mare.

Mai mult, spre surprinderea mea , nu e numai aşa cum prezenta domnul Csoma, adică tăbliţă în patru limbi pe Palatul Brukental, pentru că la Sibiu este vorba despre mult mai mult: tăbliţe peste tot pe  clădiri în patru limbi (română, germană, maghiară, engleză).

Deci  este altfel, decât credeam eu, şi domnul Csoma, pentru că nu numai pe biserica catolică din centru, sau pe palatul Brukental  sunt prezente tăbliţele amintite mai sus, ci pretutindeni.  Astfel putem confirma, că mai există cel puţin un stat în afara Ungariei unde sunt plăcuţe şi în limba maghiară: asta este România, statul natal al unor cetăţeni, care sunt fie  de etnie română, maghiară sau germană.

Mai jos găsiţi fotografia unor tăbliţe (primele 3) aflate pe clădirile din  strada Trunului, în jurul restaurantului „Butoiul de Aur”, altele (4-8)  din zona Piaţa Mare şi Piaţa Mică, iar ultima fotografie este despre o tăbliţă din partea nordică a fostei fortificaţii.

Drept consecinţă, se poate trage concluzia: se poate şi altfel, fără prea mare gălăgie. Pentru că până la urmă nu numai  turiştii vor fi foarte mulţumiţi de informaţiile oferite în limba lor maternă, aşa cum erau cei din grupul condus de mine, dar şi locuitorii oraşului se vor simţi un pic mai altfel, un pic „mai acasă”.

Iar dacă Domnule Primar Apostu, a promis că  va fi urmat modelul din Sibiu, îl rugăm să îşi respecte promisiunea!


Apostu sfidează maghiarii şi moştenirea maghiară a Clujului

Redau aici un comentariu al lui István apărut la un post precedent, şi apoi o să adaug şi comentariul meu.

„2 motive care mă întristează în seara asta. E legat de ştiri despre Cluj, modernizarea centrului mai exact.

1. S-a declarat deja, că pe monumentele istorice plăcuţele vor fi în română, engleză şi franceză. Când primarul Apostu a fost întrebat de ce nu şi în maghiară, acesta a spus că limba maghiară nu este de circulatie internaţională. Bine că româna îi, că dacă nu, nu se scria nici în română.
Apostu pălmuieste 19% din populaţia Clujului. Bine că scrie în franceză, că doar sunt mai mulţi francezi în Cluj decât unguri. Pe vremea lui Funar nu aveai la ce sa te aştepţi, dar acum? Văd cu tristeţe că „bunele obiceiuri” naţionaliste se sting greu.

2. Se aduce exemplul Sibiului, unde tăbliţele sunt tot în 3 limbi, tot în cele 3 limbi menţionate mai sus. Însa acolo traiesc 2-3% unguri. În Cluj este alta situaţia, e alta moştenirea. Cu toate acestea, la intrare în Sibiu, pot citi şi pe ungureste “bun venit”. În Cluj nu. O să învăţ limba chineză ca sa mă simt bine primit (pe chineză scrie).

Totuşi mă întreb de ce nu se scrie şi în ungureşte? E vorba de câteva rânduri, e vorba de câteva cuvinte care nu ar însemna mult pentru majoritate, dar ar însemna enorm pentru minoritate. Ei bine, lucruri de genul asta mă face să nu mă simt “acasă” în România.”

Fiind total de acord cu comentariul prietenului meu, menţionez că în Cluj, politica de sfidare a maghiarimii, a unei cincimi de populaţia oraşului, a 60.000 de persoane, nu a încetat niciodată.

Marea majoritate a clădirilor monumente istorice care vor primii tăbliţe au fost construite de familii maghiare, o bună parte nici măcar nu au nume româneşti. Dacă nu de dragul maghiarilor clujeni care la-au votat (parcă nu ar fi absolut logic), măcar de dragul turiştilor maghiari. 70% din turiştii care vin la Cluj sunt turişti din Ungaria. Clujul face bani frumoşi din sutele de autobuze maghiare care sosesc la Cluj plin de turişti in fiecare an. Clujul este un simbol în cultura maghiară, catedrala gotică, statuia şi casa lui Matei Corvin, universitatea, oraşul în sine sunt parte a moştenirii maghiare mondiale. Să nu mai vorbesc de cimitirul Hajongard (cimitirul central) în care şi-au făsit locul de veci unele dintre cele mai mari nume din literatura, ştiinţa, politica, istoria maghiară. E o totală aberaţie să ignori  sute de ani de istorie.

Această politică de a ascunde moştenirea maghiară evidentă, caracterul bilingv româno-maghiar evident al oraşului a devenit o tradiţie funariană urmărită cu aceaşi tenacitate şi de PD-L, şi de Boc, şi acum şi de Apostu.

Domnule primar Apostu: nu mai veniţi anul viitor la serbarea de 15 martie. Nu are rost să ne minţiţi cu respectul dumneavoastră.


Autonomia culturală între Băsescu şi Eckstein

Stând în rândul platformei liberale din UDMR la congresul de azi din Cluj am ascultat cu mare interes primul speech prezidenţial din toate timpurile făcut live la un congres al formaţiunii politice din care fac parte. Nu vrea aici şi acum să reflectezi la tot discursul preşedintelui Băsescu, în care a reluat cam tot ce a declarat în alte ocazii, lucruri care dau bine la electoratul maghiar, ci aşi vrea să scot din discurs cel mai interesant, mai direct şi mai valoros mesaj pe care l-a rostit astăzi (video aici):

Eu sunt unul dintre politicienii care cred foarte mult în faptul că minorităţile adaugă valoare unei naţiuni, minorităţile fac o ţară mai frumoasă, minorităţile fac o ţară mai puternică, atâta timp cât îşi pot păstra valorile, valorile culturale, în mod deosebit. În acelaşi timp, în ziua de astăzi, minorităţile sunt punţi de legătură cu alte ţări. Este unul din motivele pentru care dau o atenţie deosebită păstrării specificului cultural şi educaţional al minorităţilor. Din acest punct de vedere, cred că minoritatea maghiară este o minoritate care a ştiut să-şi şi ceară dreptul la păstrarea valorilor culturale ale etniei şi, aşa cum discutam cu câţiva ani în urmă, când se formase Guvernul Tăriceanu cu domnul preşedinte Markó Béla, cred că Legea autonomiei culturale este o lege care trebuie să treacă prin parlament cât de rapid.

Mi se pare o premieră extraordinară în politica din ţara noastră ca această formă de autonomie cerută de UDMR de foarte mulţi ani a primit deschis susţinerea celui mai puternic om în stat în acest moment. Am totuşi 3 întrebări, şi vă rog să vă scrieţi opiniile în comentarii:

1. Legea autonomiei culturale a fost asumată de guvernul Tăriceanu din care făcea parte şi PD în 2005. La introducerea ei în Parlament democraţii, în frunte cu Emil Boc, au fost exact cei care au rupt înţelegerea cu privire la această lege, declarând deschis că nu o vor vota. Astfel ea a fost tărăgănată ani şi ani în comisii, şi zace şi azi acolo din lipsă de interes şi suport politic al unei majorităţi parlamentare. Atunci preşedintele nu a făcut cauză din acest eşec. De unde această schimbare (de altfel binevenită)?

2. A fost prima promisiune din campania electorală prezidenţială, sau preşedintele vorbeşte cât se poate de serios şi îşi va folosi influenţa pentru a trece această lege de Parlament?

3. Dacă discutarea acestei legi chiar va fi reluată în comisiile din Parlament, oare în ce formă va trece ea până la urmă? Îţi va păstra forma iniţială asumată iniţial pe atunci la guvernare şi de PD, PNL, şi PC, sau va fii schilodită până va ajunge practic golită de un conţinut real? Pentru că nu e deloc indiferent cu ce conţinut va fi acceptată această lege. Deja în comisii, cât s-a lucrat la ea, s-a încercat golirea unor articole importante de conţinut autonomist real.

Eu la momentul de faţă sunt sceptic, dar totuşi cu o rază subţire de speranţă. Voi ce credeţi?

În altă ordine de idei, referitor la aceeaşi  temă, vă recomad să citiţi un interviu apărut în Adevăr cu prietenul meu Eckstein-Kovács Péter, preşedinte al platformei liberale UDMR, actualmente consilier la preşedintelui României pe tema minorităţilor etnice. Reproduc aici numai o parte, cea referitoare la autonomia culturală, restul îl puteţi citi la linkul de mai jos:

–  Aţi fost perceput întotdeauna ca un politician moderat în UDMR. Cum vedeţi rezolvarea problemei autonomiei în România?

–  Nu există un consens nici în sânul comunităţii maghiare în ceea ce priveşte înţelesul expresiilor „autonomie teritorială” şi „autonomie culturală”. În primul rând, autonomia culturală interesează maghiarii din România care nu trăiesc în cele două judeţe – Harghita şi Covasna.
Pe cei de acolo îi interesează autonomia teritorială, dar eu ca clujan, unde am 18-19% maghiari, cum pot face autonomie teritorială? Nu avem nici măcar un cartier în Cluj unde să fim majoritari! Dar autonomia culturală mă interesează fără doar şi poate. Sunt nişte elemente de autonomie răsfirate prin acte normative şi fără o coerenţă deosebită.

–  Ce anume vă nemulţumeşte în privinţa autonomiei culturale?

–  Un exemplu sunt teatrele în limba maghiară. Cultura este foarte legată de etnicitate şi în momentul de faţă directorul Teatrului Naţional din Cluj este numit de către o comisie din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. Într-un proiect de lege care zace în moarte clinică e o prevedere: propunerile pentru astfel de funcţii – şi vorbesc despre case de cultură, directori de şcoli care funcţionează în limba minorităţilor – să vină din sânul comunităţii, din rândurile reprezentanţilor aleşi de comunitate.
Ei să facă propunerile şi cei doi, trei candidaţi rămaşi să se bată să convingă comisia. În momentul de faţă, astfel de mecanisme nu sunt nici la numirea directorilor de şcoli, de teatre sau la alte instituţii culturale şi de învăţâmânt care funcţionază în limba minorităţilor. Deci elemente de autonomie culturală există, dar un sistem coerent care să funcţioneze nu există.

Link: http://www.adevarul.ro/articole/eckstein-kovacs-nu-este-interzis-sa-discut-critic-actele-presedintelui.html