Category Archives: Istorie

Libertate, egalitate, impotență

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

 

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49 

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.


Despre autonomie la Realitatea TV

O discuţie zgomotoasă, neegală, dar totuşi foarte interesantă, între un politician maghiar (Antal Árpád, primarul mun. Sfântu Gheorghe, fost deputat UDMR), un român naţionalist (Adrian Păunescu, fost senator PSD), un român mai echilibrat (Mihai Voicu, deputat PNL) şi o moderatoare antimaghiară, pornită (Corina Drăgotescu) căreia îi place să închida gura la orice argumente maghiare.

Dacă aveţi 50 de minute libere şi vă interesează în detaliu chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc, vă recomand să vă uitaţi la Zona de impact din 5 septembrie 2009 de pe Realitatea TV:


Ortodoxia şi identitatea românească.

Pe blogul meu maghiar am postat alaltăieri o invitaţie la prelegerea de azi din Cluj a binecunoscutului scpetic american Michael Shermer. În comentarii am atras atenţia şi asupra unui interviu dat de el portalului Hotnews.ro în care critică imixtitudinea religiei în educaţia, statul şi politicul din România. Cea ce s-a reţinut din acel interviu mi se părea o premieră binevenită în mass media românească de mainstream. Aşa explicit şi îndrăzneţ poate încă nu a fost nimeni. Era timpul.

Comentatorul nostru fidel depe Limba Cailor, Ovidiu, a binevoit să posteze la acel post un comentariu în limba engleză, fapt care sincer mi se pare un act de interes şi de respect lăudabil. El probabil neştiind maghiara, urmârind blogul meu maghiar probabil prin Google Translate, a comentat în engleză, ca să înţeleagă şi cititorii mei din Ungaria.

Am făcut această introducere pentru că aşi dori să re-postezi aici, cu îngăduinţa lui prezumată, comentariul lui Ovidiu şi răspunsul dat de mine ca să o discutăm împreună şi pe acest blog. Vă recomand ca intâi să vă uitaţi la interviul lui Shermer arătat mai sus şi după aia să reveniţi şi să citiţi cele două comentarii prezentate mai jos, pentru că ele derivă din acesta.

În final, dacă doriţi să vă exprimaţi opinia despre cele zise de noi, vă rog să o faceţi în comentariile acestui post, ori în româneşte, ori dacă vă place mai bine, în engleză.

Comentariul lui Ovidiu:

The sense of ethnic identity of the Romanians is not fully separated from older (pre 1848-revolution) source for identity : the religious one, they are interwoven.

It is made apparent, quite obvious, by the fact that the Romanian nationalist movements of the 1930s (Iron Guard, Legionary) had a powerful Christian-Orthodox dimension. A strange feature noticed by many as weired, it was unlike those of the German extreme nationalism (nazism) or Italian fascism which were openly anti-religious.

The cause (distal not proximal cause) of this (unusual amongst the EU nations) phenomenon are to be found in the great speed and amplitude with which the Romanian “national awakening” unfolded. Starting at the begining of 19th century, in less than 60 years the country switched 180 degrees from Slavic, Greek and Turkish orientation toward West. It was a forced, fast pace, and huge change. Not a small thing, to understand that is sufficient to look at the Russians who tried hard exactly the same during the 17th and 18th centuries and yet they failed big time, they are still not there even today.

But such an ambitious transformation did not succed completely and parts of the old identity could not be destroyed completely but rather they ended up entangled in the new identity ( the new one being the ethnic one, not the religious one).

In the Western Europe the decline, the fall of religion (of faith in God and immortality) as the main source of identity ( the Renaissance, Reformation, Enlightenment, and Secularization) went hand in hand with the rise pf Nationalism so as to replace religion.

In some sense nationalism is a “substitute religion” with faith in your own nation and the singing of the national anathem replacing “God” and the “Our father”-prayer. Immortality too is achieved by the survivial into eternity of the nation to which you happen to belong and for which you are supposed to sacrifice even your own life.

Therefore, in the case of the most of the European nations the “death of God”( secularization) developed naturally and it was helped, balanced and accelerated by the birth of its substitute : nationalism.

In Romania the process was “pushed”, forced at high speed, by the intellectual elites of the 19th century and it had a more difficult task to achieve.
It was achieved in the end but at the price of much of the old (religion) material not being purged but rather embedded into the new (ethnic) identity.

So there we are, and we are stuck now with it. Amongst many other things, to be Romanian requires to also be religious to some extent. The Romanians is always be religious, or they won’t be at all.

Răspunsul meu:

Although what you say does sound like making sense in the details, in the great picture I do not agree with you.

There are a lot of nations in Europe where their particular religion was very strongly part of their identity, in some cases it was one of the most important thing separating them from the others, usually their occupiers, thus keeping their national identity alive and strong: Catholicism of the Irish (against the English), Catholicism of the Polish (against the orthodox Russians and protestant Germans), Protestantism of the Dutch (against the Spanish Habsburg occupiers), Protestantism of the Swiss (against the catholic French), orthodoxy of the Bulgarians (against the Muslim Turks), even the Jewish (against the Christian surroundings in Europe), and so on. There are many cases in the European history where the identity of a nation was actually „saved”, formed and shaped by their religion. Even so in most of the cases the secularization occurred already in the XIX. century and speeded up a lot in the second half of the last century. Theese nations could form their identity without problem by leaving behind most of what traditional religion is, out of their state affairs, their media, their public life’s. It was of course also a matter of historical and geographical context, but a matter of political will to.

I strongly believe that the Romanian national identity can and will be strong even without the religious proselytism and hypocrisy that currently shapes our country and politics (let’s ad that only after 1990, before that religion in Romania was officialy „the opium of the masses”).

Also a lot of Romanians are very much not aware, or should I say lied about, the real religious background of the process of the forming of their national identity. It is a fact that the national identity of the Romanians was first developed, created, catalogued and shaped by the greek-catholic Scoala Ardeleana of Blaj, in Transilvania. Therefore the Romanian identity was not even formed by the orthodox, as they like to claim nowdays. The Romanian orthodox church in the XVIII century was a Slavic speaking and writing, backwarded church with very little or no connection to the European nation building trends of those times. They only picked up the work of the Scoala Ardeleana much later, actually not even voluntary, but forced by the high speed latinization process, de 180 degree turnaround that you talk about.

If your theory would be right, nowdays all Romanians should be strongly greek catholic, not orthodox. Let me say, that that would have been much better for them in their process of caching up with the West, and (re)latinizing their identity, since the whole mentality of the nation would have been connected to the West, trough the church. We Hungarians benefited from this since the XI. century.

Even today the Romanian orthodox church is the biggest brake in the modernization of this nation, and it was so right from the beginnings of the XIX. century. It cultivates backward thinking, rejection of rational thinking and science, intolerance, homophobia, immixing in the private life’s and decisions of people, rejection of liberal values, rejection of modernization and globalization. I’ve wrote about this some time ago here and here.

But it could be easily scraped of most of it’s influence and power by the government, by the politics, if they really wanted to, or had the guts to do it (see for example the case of Spain in the recent years). But the current situation benefits both sides, the church offering the votes, the politicians offering the easy and big state money. It’s the greatest business, under the most untouchable cover. Probably quite uniqie in the EU at this scale.

Voi ce părere aveţi? Are şansă o identitate românească fără sau cu foarte puţină religie, cum este acum cazul celor mai multe identităţi din Europa (inclusiv cea maghiară de exemplu)?


Multiculturalismul: un slogan gol la Cluj

Acum cîteva zile s-a inaugurat noul terminal al aeroportului din Cluj. Emil Boc, actualmente prim ministru, nu demult primar al Clujului, a menţionat încă o dată caracteristica importantă care deosebeşte Clujul de celelalte oraşe mari ale ţării: multiculturalitatea. Boc nu vorbeşte pentru prima dată despre multiculturalitatea oraşului. Problema însă este că multiculturalitatea, în cazul conducerii actuale a Clujului, este un slogan gol, euroconform şi la modă, dar ceva ce nu trebuie aplicat în realitate.

Pentru sute de ani, multiculturalitatea în Cluj a însemnat de fapt convieţuirea celor trei etnii dominante în Transilvania: românii, maghiarii şi germanii (saşii). În ultimele două sute de ani, aceasta a însemnat mai mult convieţuirea între români şi maghiari, maghiari şi români, cui în ce ordine îi place. Este de înţeles deci că comunitatea maghiară din Cluj înţelege, prin asumarea unor politici multiculturale reale, asumarea de fapt a acestui bilingvism, a acestei biculturalităţi omniprezente pe stradă, în instituţii culturale, şcoli sau biserici.

Municipiul Cluj-Napoca, încă majoritar maghiar la începutul anilor ‘60, a văzut, din anii ‘70 ai secolului trecut, o colonizare masivă de populaţie românească, provenită mai ales din regiunea Munţilor Apuseni şi din judeţele din Moldova. Bazîndu-se şi pe sprijinul acestei noi populaţii de clujeni, total afoni la ideea multiculturalismului, vechiul primar Gheorghe Funar a dus o politică şovină, anti-maghiară, făcînd tot posibilul să ascundă moştenirea maghiară a oraşului, să sufoce mentalitatea şi atmosfera multiculturală a urbei, încă existentă măcar în generaţia mai veche. Cu toţii am crezut că, după schimbarea din 2004, lucrurile se vor îndrepta spre bine. Maghiarii au sperat la o întoarcere la tradiţiile vechiului Cluj, cel fără Napoca, cel bilingv, cel cu adevărat asumat multicultural. Însă şi maghiarii şi românii care au crezut în această reîntoarcere la rădăcini au avut parte de o dezamăgire cruntă: nu s-a schimbat aproape nimic. Primăria Clujului duce aceeaşi politică de ignorare a maghiarilor, aceeaşi politică de ignorare a multiculturalismului acestui oraş.

Nu ştiu dacă cineva s-a încumetat pînă acum să facă un catalog al domeniilor în care primăria ignoră maghiarii acestui oraş, moştenirea maghiară a oraşului, majoritatea covîrşitoare a turiştilor care vizitează anual oraşul (care sînt din Ungaria) şi astfel, pînă la urmă, ideea de asumare a multiculturalităţii. În continuare o să încerc să fac o „listă a ruşinii” multiculturalităţii clujene:

1. La intrările în oraş lipseşte tăbliţa bi- sau trilingvă indicatoare de localitate.
Am putea spune că acesta este cel mai vechi deziderat al maghiarilor clujeni. Cerinţa afişării numelui maghiar „Kolozsvár” a fost luată mai mult în glumă de fostul primar, Gheorghe Funar. Deşi era obligat prin Legea 215/2001, adoptată la data de 23 aprilie 2001, Funar a ignorat aceste articole, neaplicînd prevederea afişării obligatorii a denumirii localităţii în limba minoritarilor care erau peste 20% din populaţia localităţii. Ultimul recensămînt oficial existent în aprilie 2001 era cel din 1992. După datele acestuia, maghiarii numărau 22,78 % din populaţia oraşului. Deci, legea se aplică la Cluj. Rezultatele finale (şi deci oficiale şi aplicabile) ale recensămîntului din martie 2002 au fost publicate numai în iulie 2003. Deci peste doi ani, fostul primar, refuzînd aplicarea legii, a scăpat fără măcar un avertisment oficial. După 2004, noua conducere, pedelistă, s-a ascuns foarte inteligent în spatele legii, afirmînd că, din cauza faptului că maghiarii, după ultimul recensămînt, nu mai sînt peste 20% din populaţie, nu pot cere afişarea numelui localităţii în limba maghiară. Însă, domnul primar Emil Boc, fiind şi jurist, ştia foarte bine că legea obligă peste 20%, însă nu interzice aplicarea acestei prevederi sub 20%. Exemplele sînt multe în Transilvania, unde, printr-o simplă decizie a consiliului local, s-a decis afişarea numelui localităţii în două sau trei limbi, chiar dacă minorităţile respective nu atingeau cei 20%: Braşov, Sibiu, Aiud, Sighişoara, Orăştie etc. Este o chestiune care ţine de bunul-simţ şi de respectul faţă de minoritate. Ce să mai vorbim de tăbliţa de „bun venit la Cluj”, pe care găsim şi limba chineză sau rusă, dar nu şi maghiara. Mă gîndesc oare cîţi chinezi sau cîţi ruşi, şi cîţi maghiari intră zilnic cu maşina în Cluj…

2. Lipsa indicatoarelor bilingve de localitate la gările CFR ale oraşului. Afişarea bilingvă a numelui localităţii în gări ţine de atribuţia Ministerului Transporturilor. Acest minister a ordonat fabricarea şi instalarea acestor indicatoare luminate bilingve, conform listei de nume de localităţi în limbile minoritare aflate în Hotărîrea de Guvern nr 781/2001. În această hotărîre de guvern, Kolozsvár figurează (hotărîrea lucrînd după rezultatele recensămîntului din 1992). Din presa acelui an putem afla că tăbliţele au fost fabricate, însă a fost instalată numai cea de la Cluj-Napoca Est (Kolozsvár Keleti). Şi aceea a stat acolo numai vreo trei zile, fiind ordonată demontarea ei. Tăbliţa care trebuie să fie pusă la gara mare zace şi azi undeva într-un hambar al CFR-ului. Oare la presiunea cui nu s-a aplicat legea şi nu s-a pus afişajul bilingv în gările Clujului? Aceste tăbliţe există şi ar putea fi puse şi în ziua de azi. Pur şi simplu ar fi nevoie de respectarea deciziei din 2001 a Ministerului.

3. Nu s-au scos sau nu s-au schimbat tăbliţele instigatoare anti-maghiare de pe monumente istorice şi clădirile din centru. Aceste tăbliţe de comemorare povestesc minciuni sau adevăruri parţiale, subiective, despre crimele maghiarilor împotriva românilor din diferite perioade ale istoriei comune. Mă întreb: la ce bun să ne tot amintim de masacrarea unora sau a altora? În puţinele conflicte armate pe care le-am avut unii împotriva celorlalţi, cu toţii am avut mulţi morţi, răniţi, oameni care au suferit. Astfel de explicaţii subiective, tendenţioase, ale istoriei duc la tensiuni interetnice în loc de reconciliere, duc la ură în loc de empatie şi înţelegere, în loc de asumarea unui trecut comun transilvan. Găsim aceste tăbliţe pe statuia lui Baba Novac, pe crucea de pe Cetăţuie, pe clădirea Facultăţii de Drept, pe clădirea Biasini de lîngă intrarea în Cimitirul Central şi chiar pe statuia lui Matia Corvin. La fel s-ar putea pune tăbliţe despre morţii maghiarii, despre crimele comise de armata română. Dar la ce bun? Într-un oraş multicultural, mi se pare o batjocură a multiculturalismului să instigi împotriva unora sau a altora, evocînd, în acest mod subiectiv şi tendenţios, amintiri dureroase pentru ambele naţii, conflicte în care cu toţii am pierdut, conflicte din care am înţeles că soluţia este convieţuirea paşnică. Au fost şi o mulţime de momente de cooperare. Acelea ar trebui comemorate pe clădiri sau monumente.

4. Neintroducerea limbii maghiare ca limbă minoritară oficială la Cluj, conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Cum am amintit mai sus, articolele pro-minoritare ale acestei legi a administraţiei publice locale nu au fost aplicate peste doi ani de către administraţia locală a lui Funar. Administraţia PD-L era deja acoperită de rezultatele noului recensămînt din 2002, publicate în iulie 2003. Însă, ca în cazul tăbliţelor indicatoare de localitate, şi în cazul dreptului folosirii limbii maghiare în actele primăriei în lipsa celor 20% decizia este a consiliului local. Dacă nu chiar folosirea limbii maghiare în actele publice, măcar o inscripţionare bilingvă a primăriei şi a instituţiilor aferente s-ar putea face fără probleme.

5. Maghiarii au fost excluşi de comunicarea turistică a Clujului. Nu există o hartă oficială în limba maghiară a oraşului, deşi ¾ din turiştii care vizitează Clujul sunt maghiari. Nu există broşuri turistice oficiale în limba maghiară. Noile chioşcuri digitale de informaţie turistică nu ştiu ungureşte. De asemenea aceste nu amintesc nicăieri de prezenţa maghiară, ignoră total apartenenţa la cultura, istoria, religia maghiarilor a celor mai multe monumente istorice de văzut ale Clujului. Aceaşi ignoranţă conştientă o găsim la toate materialele de promoţie a oraşului făcute în limba română sau în limbile de circulaţie internaţională, unde şi la partea de istorie, şi la partea de descriere a monumentelor oraşului lipseşte cu desăvârşire amintirea maghiarilor. Se încearcă crearea unei moşteniri istorice a Clujul din care maghiarii sunt exluşi forţat, deşi este foarte clar tuturor specialiştilor că majoritatea moştenirii construite cu relevanţă turistică a oraşului a fost ridicată de către maghiari.

6. Maghiarii au fost excluşi din comunicare administrativă a oraşului. Nici pagina de web a primăriei, nici jurnalul oficial a primăriei nu are versiune în limba maghiară, deşi au fost promisiuni în acest sens. Aceste lucruri ţin total de bunăvoinţa primarului sau a consiliului local. Ar fi un gest de nepreţuit faţă de cetăţenii maghiari ai oraşului.

7. La numirea străzilor nu este respectat procentajul etnic al oraşului. În reţeaua de străzi întotdeauna crescătoare a Clujul foarte rar apar nume maghiare. Şi acelea care apar de obicei sunt date celor mai mici sau mai lăturalnice străzi noi. Nu este deci respectat proporţia de 1/5 a populaţiei de etnie maghiară în politica de numire a străzilor. De asemenea în centrul oraşului nu mai există nici un bulevard sau măcar o stradă mai importantă care să-şi fi păstrat numele maghiar. Acest fapt este o ignoranţă faţă de populaţia maghiară (de altfel încă într-o  proporţie de peste 40% în cetatea istorică), faţă de istoria acestor străzi, şi în general faţă de caracterul multicultural al oraşului.

8. Primăria nu urează sărbători fericite cetăţenilor maghiari ai Clujului. De crăciun vedem pe autobuzele RATUC doar urări de sărbătoare în limba română. De paşte discriminare e şi ma clară: nu numai că nu există aceste urări în limba maghiară, dar de paştele catolic şi protestant astfel de urări lipsesc totalmente, ele apărând numai de paştele ortodox.

9. Maghiarii sunt aproape întotdeauna ignoraţi din evenimentele mari organizate sau co-organizate de primărie. Să amintim printre altele numai revelionul, evenimentele de ziua copiilor, târgurile de carte, sau fel de fel de festivaluri. La aceste organizări foarte rar apar invitaţi maghiari, artişti maghiari, corturi tematice maghiare.

10. Primăria nu doreşte folosirea limbii maghiare pe tăbliţele indicatoare de monumente istorice.
Asta chiar dacă s-a aprobat în 2007 în strategia de dezvoltare a oraşului afişarea şi în limba maghiară (document valabil şi aplicabil şi azi), asta chiar dacă Sorin Apostu a fost unul dintre cei care au votat acel document, asta chiar dacă în oraşul luat deschis ca model de către Apostu, Sibiul, foloseşte şi limba maghiară pe aceste tăbliţe.

Cum se poate vedea acesta este doar ultima dintre numeroasele politici de ignoare a multiculturalităţii acestui oraş care înainte se făcea făţis, cu zâmbetul pe buze, prin strigăte şovine, dar care se face şi după 2004, într-un mod mai subtil, dar la fel de eficient şi la fel de naţionalist.

De acea îmi vine să râd (să plâng?) când îl aud pe Emil Boc sau pe Sorin Apostu vorbind de importanţa multiculturalităţii Clujului.
La primăria clujeană multiculturalitatea este un slogan gol, care în realitate este aplicat exact invers: în comunicarea oficială, în afişajul oficial se duce politica monoculturalizării, a românizării totale, a ignoranţei voite a elementului maghiar, cel care de fapt acordă prin dimensiunea sa, prin moştenirea sa, prin instituţiile sale culturale, educaţionale, religioase, multiculturalitatea acestui oraş.

Kolozsvar 3 nyelvu

Articolul a apărut în mai multe părţi în cotidianul clujean Foaia Transilvană:

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-i-22482.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-ii-22526.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iii-22602.php

http://www.ftr.ro/multiculturalismul-un-slogan-gol-la-cluj-iv-22675.php


Apostu sfidează maghiarii şi moştenirea maghiară a Clujului

Redau aici un comentariu al lui István apărut la un post precedent, şi apoi o să adaug şi comentariul meu.

„2 motive care mă întristează în seara asta. E legat de ştiri despre Cluj, modernizarea centrului mai exact.

1. S-a declarat deja, că pe monumentele istorice plăcuţele vor fi în română, engleză şi franceză. Când primarul Apostu a fost întrebat de ce nu şi în maghiară, acesta a spus că limba maghiară nu este de circulatie internaţională. Bine că româna îi, că dacă nu, nu se scria nici în română.
Apostu pălmuieste 19% din populaţia Clujului. Bine că scrie în franceză, că doar sunt mai mulţi francezi în Cluj decât unguri. Pe vremea lui Funar nu aveai la ce sa te aştepţi, dar acum? Văd cu tristeţe că „bunele obiceiuri” naţionaliste se sting greu.

2. Se aduce exemplul Sibiului, unde tăbliţele sunt tot în 3 limbi, tot în cele 3 limbi menţionate mai sus. Însa acolo traiesc 2-3% unguri. În Cluj este alta situaţia, e alta moştenirea. Cu toate acestea, la intrare în Sibiu, pot citi şi pe ungureste “bun venit”. În Cluj nu. O să învăţ limba chineză ca sa mă simt bine primit (pe chineză scrie).

Totuşi mă întreb de ce nu se scrie şi în ungureşte? E vorba de câteva rânduri, e vorba de câteva cuvinte care nu ar însemna mult pentru majoritate, dar ar însemna enorm pentru minoritate. Ei bine, lucruri de genul asta mă face să nu mă simt “acasă” în România.”

Fiind total de acord cu comentariul prietenului meu, menţionez că în Cluj, politica de sfidare a maghiarimii, a unei cincimi de populaţia oraşului, a 60.000 de persoane, nu a încetat niciodată.

Marea majoritate a clădirilor monumente istorice care vor primii tăbliţe au fost construite de familii maghiare, o bună parte nici măcar nu au nume româneşti. Dacă nu de dragul maghiarilor clujeni care la-au votat (parcă nu ar fi absolut logic), măcar de dragul turiştilor maghiari. 70% din turiştii care vin la Cluj sunt turişti din Ungaria. Clujul face bani frumoşi din sutele de autobuze maghiare care sosesc la Cluj plin de turişti in fiecare an. Clujul este un simbol în cultura maghiară, catedrala gotică, statuia şi casa lui Matei Corvin, universitatea, oraşul în sine sunt parte a moştenirii maghiare mondiale. Să nu mai vorbesc de cimitirul Hajongard (cimitirul central) în care şi-au făsit locul de veci unele dintre cele mai mari nume din literatura, ştiinţa, politica, istoria maghiară. E o totală aberaţie să ignori  sute de ani de istorie.

Această politică de a ascunde moştenirea maghiară evidentă, caracterul bilingv româno-maghiar evident al oraşului a devenit o tradiţie funariană urmărită cu aceaşi tenacitate şi de PD-L, şi de Boc, şi acum şi de Apostu.

Domnule primar Apostu: nu mai veniţi anul viitor la serbarea de 15 martie. Nu are rost să ne minţiţi cu respectul dumneavoastră.


Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (II)

Cum am promis săptămâna trecută, continuăm prezentarea celor mai importante clişee şi prejudecăţi antimaghiare prezente în conştiinţa populară românească.

(Prima parte o puteţi citi cu 2 posturi mai jos, sau direct pe acest link)

7. Ţinutul Secuiesc e o invenţie a extremiştilor maghiari

Ţinutul Secuiesc este un adevăr istoric de aceeaşi natură ca şi Bucovina, Oltenia, Banatul sau Dobrogea, deşi nici una nu are un caracter oficial în ziua de azi.
Încă de la colonizarea triburilor secuieşti pe aceste meleaguri pentru apărarea hotarelor Regatului Ungariei de pe la începutul sec. XIII (prima colonizare documentată este din anul 1224 în actualul judeţ Covasna) numele scaunelor secuieşti şi în curând a „naţiunii medievale” secuieşti sau a Ţinutului Secuiesc este amintit în sute de documente transilvane, maghiare sau străine. Graniţele ţinutului, drepturile speciale ale secuilor, autonomia lor faţă de regalitatea maghiară sau principalitatea transilvană este menţionată în mii de documente oficiale scrise în latină, germană, mai apoi în maghiară. Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, până în anul 1878. În acest an parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania ca fiind instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar. Din 1878 Ţinutului Secuiesc îşi mai recapătă integriatea doar între anii 1950 şi 1960, când tot teritoriul istoric al ţinutului intră în componenţa nou înfiinţatei Regiuni Autonome Maghiare. În afară de această perioadă de 10 ani, din 1878 secuimea este de obicei separată în trei judeţe: Mureş (înainte comitatul Maros-Torda, apoi judeţul Mureş), Harghita (înainte comitatul Csík şi comitatul Udvarhely, apoi judeţele Ciuc şi Odorhei) şi Covasna (înainte comitatul Háromszék, apoi judeţul Trei Scaune). În pofida acestei separări prin graniţe judeţene de mai mult de 130 de ani, identitatea comună secuiască a perseverat, ea fiind foarte puternică şi în ziua de azi. Ea este reflectată din literatură până în turism, din artă populară până în societatea civilă, din presă până în politică.
Trebuie clarificat şi faptul că identitatea secuiască nu este una etnică, ci una regională şi istorică, cum este poate identitatea maramureşană sau oltenească la români. Secuii se consideră maghiari, vorbesc limba maghiară, se înţeleg perfect cu un maghiar care locuieşte să zicem la graniţa cu Austria. Nu există dovezi istorice care ar confirma că secuii ar fi avut vreodată o limbă separată. Secuii însă au păstrat până în ziua de azi un alfabet foarte original cu origini feniciene şi turcice, aşa zisele „Rune secuieşti”. Însă chiar şi inscripţiile medievale găsite scrise în acest alfabet sunt de fapt texte în limba maghiară, numai că scrise cu acest alfabet. Integritatea ţinutului secuiesc este confirmată nu numai de percepţia cvasi-generală locală dar şi de graniţele etnice din regiune, care corespund şi azi cam 90% cu graniţa vechiului ţinut autonom.

erdely_terkep
8. Ţinutul Secuiesc = Kosovo, Autonomie = separare

Ţinutului Secuiesc nu are aproape nici o asemănare cu cazul Kosovo. În primul rând Secuimea este în mijlocul României la 400 de kilometri de graniţa cu Ungaria, pe când Kosovo era la graniţa Serbiei cu Albania, fapt care a făcut mult mai uşoară separarea ei. Ţinutul Secuiesc, ca entitate separată are o vechime de peste 650 de ani, pe când Kosovo s-a născut în graniţele actuale ca entitate juridică separată cu majoritate albaneză doar în anul 1945. Autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc a fost desfiinţată în 1878 mai apoi în 1968, pe când cea kosovară numai în 1989, la începutul unor vremuri tulburi, a unui război etnic general în majoritatea fostelor republici iugoslave. În cazul Kosovo a fost vorba de un război civil crunt care a dus la separare, început prin alungarea forţată de către armata iugoslavă a populaţiei albaneze, apoi de reînfiinţarea administraţiei proprii sub tutelă ONU. Acest conflict militar a fost cauzat tocmai de anularea autonomiei kosovarilor albanezi de către regimul Miloşevici. Dacă acea autonomie nu era anulată în 1989, şi nu se începea deznaţionalizarea forţată mai apoi alungarea efectivă şi epurarea etnică – fapt care a stărnit contrareacţia militară kosovară – Kosovo probabil nu ajungea niciodată la independenţă.
În cazul Ţinutului Secuiesc nu putem vorbi de o deznaţionalizare forţată masivă şi în nici un caz de alungare forţată sau epurare etnică făcută cu ajutorul armatei. Nefiind nici secuii înarmaţi, nu este nici o şansă de izbucnire a unui război civil care poate ar duce vreodată la aşa ceva. Din contră, probabil cea mai mare diferenţă dintre cele doua cazuri este faptul că, pe când albanezii şi-au cerut autonomia (înapoi) prin arme, maghiarii cred numai în lupta politică. Diferenţa de mentalitate şi cultură între kosovari şi maghiari este de asemenea foarte mare, dar nu vreau să detaliez acest lucru acum.
După experienţele tragice trăite de kosovari, având administraţia şi armata sârbească afară din teritoriu, mânaţi şi de contextul internaţional favorabil, ei deja nu s-au mulţumit cu autonomia teritorială, şi au cerut independenţa. Nu cred că ar fi fost vreun popor care ar fi făcut altfel. Lipsa de încredere şi înstrăinarea de sârbi era uriaşă.
Secuii nu au cerut niciodată independenţa, şi nici nu există vreun semn că ar cere-o vreodată. Ţinutul Secuiesc fiind în mijlocul ţării, fiind integrat totalmente în sistemul economic, energetic, infrastructural şi politic al României, nu ar avea nici o şansă de supravieţuire pe cont propriu. Secuii sunt foarte conştienţi de acest lucru. Pe de altă parte există şi o solidaritate cu restul maghiarilor din România (ceilalţi 60% care locuiesc în alte regiuni ale Transilvaniei), care ar împiedica orice gând de separare.
În general autonomia înseamnă foarte rar separare. Cazul Kosovo a fost o situaţie excepţională, din mai multe motive, unele arătate şi mai sus. În Europa există 13 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care în nici una nu există o opiniei majoritară în cadrul populaţiei locale în a cere independenţa. Din contră, acordarea autonomiei a fost de obicei momentul în care s-au calmat spiritele separatiste, şi a început procesul lung şi greu de loializare a minorităţii, care în noua contrucţie juridică în sfârşit şi-a simţit garantată existenţa, şi a început să se simtă acasă în ţara „adoptivă”.

9. În Ţinutul Secuiesc e sărăcie din cauza coruptiei autorităţilor locale dominate de UDMR

În primul rând trebuie să definim ce înţelegem prin sărăcie. Dacă comparăm Secuimea cu Clujul, Timişul sau să zicem Ilfovul, da, este o regiune săracă. Dar dacă o comparăm cu majoritatea judeţelor Moldovei, cu judeţele din Dobrogea, sau cu unele judeţe din Ardeal ca Bistriţa-Năsud sau Caraş-Severin, putem zice că judeţele secuieşti sunt bogate, sau cel puţin mai înstărite decât acestea.
Ţinutul Secuiesc a fost unul sărac şi nedezvoltat încă din perioada austro-ungară, fiind una dintre cele mai defavorizate regiuni ale imperiului. Fiind la margine, trăind mai mult din agricultură şi exploatarea pădurilor, el a beneficiat foarte târziu de investiţiile în infrastructură şi economie. Deşi au fost trei perioade de modernizare instituţionalizată (începutul sec. XX, 1940-1944, perioada comunistă) ea a ajuns în anii 1990 ca una dintre regiunile cele mai sărace din Ardeal. Situaţia nu a fost ajutată nici de faptul că mai toate guvernele în afară de ultimul (2004-2008), au ţinut cu bună ştiinţă nivelul investiţiilor centrale la un nivel foarte scăzut în această regiune. Povestea drumului reabilitat care se opreşte la graniţa cu judeţul maghiar a fost cât se poate de reală.
Investiţiile străine abundente intrate în România de la sfârşitul anilor 90 până azi s-au direcţionat mai ales în jurul marilor oraşe din regiune (Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara) oraşe mari care au avut infrastructura şi forţa de muncă pregătită pentru acceptarea acestor investiţii. Majoritatea Ţinutului Secuiesc fiind un teritoriu mărginaş, muntos, nestrăbătut de drumuri europene sau magistrale feroviare, neavând aeroport în afară de cel din Târgu-Mureş, a pierdut cursa din start cu judeţele apropiate ca Braşov, Sibiu, Cluj.
Trebuie ştiut că şi în interiorul Ţinutului Secuiesc există diferenţe destul de mari în nivelul de trai al localnicilor. Există microregiuni mai înstărite ca regiunea dintre Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc, şi există microregiuni mult mai sărace, precum majoritatea judeţului Covasna sau valea Gheorgheniului din nordul judeţului Harghita.
Nu se poate nega faptul că poate, dacă unele adminisitraţii publice locale se trezeau mai devreme, deschideau parcuri industriale, ofereau stimulente financiare mai mari investitorilor, poate măcar în unele oraşe situaţia ar fi mai bună azi. Se poate recunoaşte că în unele cazuri autorităţile locale dominate de UDMR au făcut greşeli, sau nu au făcut cât se putea. De exemplu în Sfântu Gheorghe abia s-a schimbat ceva între 2000 şi 2008, pe când Miercurea-Ciuc de exemplu galopa în dezvoltare. Ca şi în celelalte partide, şi în UDMR există primari buni şi primari slabi.
Însă este clar că în general situaţia mai precară a acestor judeţe este una care ţine deja de sute ani şi este menţinută de aşezarea marginală în privinţa magistralelor de transporturi, de lipsa de infrastructură modernă, de apropierea unor oraşe mult mai mari care absorb investiţiile din regiune, de teritoriul muntos şi clima rece, dar şi de dezinteresul general al tuturor guvernelor de la Bucureşti în care UDMR-ul nu a avut sau nu are o influenţă puternică.

10. Românii din Hargita şi Covasna sunt discriminaţi de autorităţi

În general această afirmaţie nu este adevărată. Există însă şi excepţii, deşi rare, dar care trebuiesc recunoscute şi corectate.
În primul rând să luăm cazul autorităţilor deconcentrate, nealese, cele care sunt de fapt mâna în aceste judeţe a guvernului sau a diferitelor ministere. În cazul autorităţilor deconcentrate majoritatea directorilor şi chiar a angajaţilor sunt români chiar şi în Secuime, astfel problema nu se pune. Se pună însă la unele problema lipsei folosirii limbii maghiare (ex. prefectura şi unele autorităţi subordonate nu folosesc deloc maghiara în aceste judeţe)
În cazul autorităţilor locale alese, primării, consilii judeţene în localităţile şi judeţele unde există majoritate maghiară, bineînţeles că cei care conduc sunt maghiari, ei fiind cei care câştigă alegerile. S-a intâmplat de câteva ori, ca în comunicarea oficială a unor primării din localităţi unde există o comunitate însemnată de români, limba română să fie omisă. Asta a fost cazul un timp a publicaţiei oficiale a primăriei din Sfântu Gheorghe, sau a paginii de web oficiale a municipiilor Târgu-Secuiesc şi Gheorgheni şi a Consiliului Judeţean Harghita. Problema cu ziarul primăriei Sfântu Gheorghe şi a paginii de web a municipiului Târgu Secuiesc şi a CJ Harghita au fost rezolvate, după nişte avertismente date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). De menţionat că primăriile Târgu Secuiesc şi Gheorgheni nu sunt controlate de UDMR, ci de PCM, partid mult mai puţin deschis la multiculturalism.
O altă „discriminare” sesizată mai recent a fost cazul Bibliotecii Judeţene Covasna, unde pentru ocuparea postului de director Consiliul Judeţean Covasna s-a cerut ca şi criteriu cunoaşterea limbii maghiare. La sesizarea unui cetăţean local, CNCD a decis că această cerinţă discriminiează, pentru faptul că postul de director nu presupune activitate de relaţie cu publicul, deci cunoaşterea limbii maghiare nu este importantă. Preşedintele CJ Covasna a contestat însă decizia în instanţă, zicând că „într-un judeţ cu 75% populaţie de etnie maghiară şi o bibliotecă unde jumătate din colecţie este maghiară şi 75% din cititori maghiari, trebuie ca şi directorul să cunoască şi limba maghiară, respectiv cultura maghiară.” Cazul acesta cred că este de discutat. Nu sunt sigur că aici CNCD a avut dreptate.
Nu se popularizează la fel de mult însă în presa românească deciziile CNCD cu privire la discriminarea maghiarilor de către autorităţile locale cu conducere românească. De exemplu primăria Târgu Mureş a fost sancţionată pentru că nu a publicat pe site-ul oficial toate informaţiile generale actualizate în limba maghiară.
Concluzionând: în afară de câteva cazuri izolate, în orice localitate unde există o comunitate însemnată de români toate instituţiile locale sau judeţene comunică documentele oficiale în limba română şi îi angajează pe români fără discriminare. Aceste judeţe sunt în centrul României, unde totuşi 70%-80% din documentele oficiale sunt făcute oricum numai în limba română. Sunt totalmente de acord că discriminările de orice parte trebuiesc condamnate şi sancţionate, dar isteria presei româneşti în a încerca dovedirea unei discriminări generale este total deplasată şi răuvoitoare.

11. În regiuni cu majoritate maghiară dacă nu ceri în maghiară nu eşti servit

Legenda urbană „dacă în Secuime nu ceri pâine în limba maghiară nu eşti servit” este una foarte perseverentă, nelipsită din nici o discuţie interetnică care se desfăşoară pe internet. Am auzit această poveste şi în legătură cu Cluj sau Satu Mare, dar în majoritatea cazurilor cei care acuză se gândesc la judeţele Harghita şi Covasna, poate Mureş. Eu însumi provenind din Covasna, crescând la Sfântu Gheorghe nu îmi venea să cred că aud aşa ceva, când m-am întâlnit prima oară cu această acuzaţie. Nu am intâlnit în viaţa mea un astfel de caz în oraşul natal. Şi cred că am fost la cumpărături de mii de ori. Am întâlnit în schimb cazuri în care cerând în ungureşte la Sfântu mi s-a răspuns: „În româneşte vă rog, îmi pare rău nu înţeleg maghiara”. Era probabil una dintre persoanele aduse din Moldova prin colonizarea industrială a anilor ’70-’80 care nu a dorit să înveţe măcar maghiara de bază.
Adevărul este că în afară de câteva comune mai izolate, în care singurii români sunt cei din familia poliţistului, a ceferistului sau a preotului ortodox, în judeţele din Secuime nu există magazine în care angajaţii care lucreayă cu publicul să nu înţeleagă bine româneşte. La oraş nici nu se concepe acest lucru, fiind şi în interesul patronului să angajeze vânzători care vorbesc amândouă limbile. Chiar şi într-un sătuc de pe deal, unde să zicem ad absurdum găsim pe cineva care nu înţelege ce înseamnă cuvântul „pâine”, tot o să fim serviţi dacă măcar arătăm cu degetul la ceea ce vrem să cumpărăm. Reaua voinţa dedusă din acest clişeu anti-maghiar nu are ayi nici o justificare. Suntem în capitalism. Banii vorbesc.
Când aud acest clişeu reflectat în legătură cu un oraş ca Târgu-Mureş (52% români), Satu-Mare (58% români), Oradea (70% români) sau chiar Cluj (79% români), pot să fiu sigur că cel care acuză este un sudist care habar nu are de procentajele etnice din aceste oraşe. În aceste oraşe mari cu majoritate românească orice magazin care ar pune un vânzator care nu vorbeşte limba română şi-ar putea închide porţile într-o săptămână, pierzând o bună parte din clientelă.

12. De ce nu pot fi ungurii precum celelalte minorităţi din România?

Prin această afirmaţie se înţelege practic ca maghiarii să fie „liniştiţi”, să nu mai ceară atâtea drepturi, să stea la locul lor. Mda.
Diferenţa dintre maghiari şi celelalte minorităţi din România este una faptică: numărul. Cum am zis şi data trecută numărul contează enorm în acest domeniu. De ce contează? Pentru că minoritate de talia maghiarimii din România (1,5 milioane de oameni), într-un alt context probabil şi-ar fi putut clădi un stat suveran. O populaţie de această dimensiune este capabilă de susţinerea unui sistem politic, administrativ, educaţional, cultural, etc. propriu sau paralel. În Europa sunt cel puţin 12 state suverane şi 11 teritorii autonome cu o populaţie mai mică la număr decât a maghiarilor din România. Este de la sine înţeles că o comunitate etnică de 1,5 miloane de oameni va cere mai multe drepturi şi mai multă autonomie decât una de câteva zeci de mii, sau numai câteva mii, care în păstrarea identităţii sale depinde total de fondurile de la statul „adoptiv”.
Toate comunităţile etnice recunoscute în afară de maghiari sunt comunităţi mici, cea mai mare fiind cea a ucrainienilor (61.000) şi cea mai mică fiind a armenilor (1.700). Romii (oficial 0,5 milioane) constituie o categorie aparte, ei fiind o minoritate neorganizată îndejuns în cazul căreia nu este clar cine aparţine de această minoritate, cine o conduce, şi care este identitatea şi limba comună a sub-comunităţilor dispersate pe întreg teritoriul ţării.
Populaţia maghiară din România ocupă un vast teritoriu din partea centrală şi vestică a ţării, fiind prezenta într-un procent de cel puţin 20% în peste 1.100 de localităţi. Celalate minorităţi sunt majoritari sau peste 20% numai într-o mână de localităţi sau în unele cazuri în nici una (greci, armeni, evrei, italieni).
Prin astfel de comparaţii interne sau externe putem înţelege de ce maghiari „nu sunt ca şi celelalte minorităţi” din ţara noastră.

erdely_terkep1

Dacă aţi ajuns până aici în acest articol înseamnă că aveţi multă răbdare, timp, şi interes. Vă mulţumesc pentru asta. Şi pentru a vă răsplăti această perseverenţă o să vă mai clarific un mit urban legat de maghiarii din România, poate cel mai des întâlnit:

13. Politicienii sunt cei care învrăjbesc relaţiile interetnice, maghiarul de rând se înţelege cu românul de rând

Cine nu a auzit următoarele enunţuri: „românul de rând se înţelege foarte bine cu maghiarul de rând, numai politicieni sunt cei care aduc conflicte”, sau „suntem vecini, prieteni, colegi, niciodată nu am avut probleme, numai politica este cea care încercă să ne facă duşmani ”?. Fiecare dintre noi. E greu de combătut acest clişeu din mai multe motive. În primul rând prima parte este bineînţeles adevărată. Românul şi maghiarul de rând de obicei se înţeleg foarte bine unul cu celălat, sunt vecini, prieteni, colegi, chiar se şi căsătoresc de multe ori. Însă – şi aici vine problema cu această afirmaţie – maghiarul de rând nu discută cu românul de rând (şi viceversa) despre temele spinoase legate de drepturile minorităţilor, despre istorie sau politică. Şi asta e foarte bine. Pentru că dacă ar discuta, foarte probabil s-ar certa, şi acea înţelegere ideală prezentată de acest clişeu nu ar mai exista. Nu cred că este cineva care trăind într-un mediu interetnic din Transilvania nu a avut parte în viaţa lui de o astfel discuţie mai grea, mai frustrantă în viaţa lui de zi cu zi cu prietenul, vecinul, colegul sau chiar iubitul de cealaltă etnie. Şi care a fost concluzia? Mai bine să vorbim despre filme, economie sau sex, dacă nu vrem să ne pierdem prietenul, vecinul, colegul. Pentru că dacă continuăm automat urmează următorul clieşeu: „eu nu am nimic cu ungurii, dar…”
În cazul politicienilor discutarea problematicii drepturilor minorităţilor este obligatorie, aceasta fiind una dintre datoriile lor. Politicienii minoritari sunt votaţi în diferite organisme pentru a reprezenta aceste doleanţe, iar cei majoritari nu pot scăpa de acestă temă (chiar dacă ar dori) atâta timp cât la nivelul respectiv (consiliu local, consiliu judeţean sau parlament) există reprezentanţi ai unei minorităţi. Nu este adevărat că ei ar încerca învrăjbirea comunităţilor etnice (bineînţeles în afară de câţiva gen Gheorghe Funar). Prin afirmarea doleanţelor sau afirmarea respingerii acestora politicianul acţionează tocmai pe placul omului de rând maghiar sau român pe care îl reprezintă, şi al cărui vot trebuie să îl obţină la alegerile viitoare.
Binenînţeles un politician este şi un formator de opinie publică. De acea este foarte important ca politicienii noştri să fie cât se poate de pregătiţi, toleranţi şi deschişi la minte, ca în loc de urlete naţionaliste de tip Vadim Tudor, să dea ambelor comunităţi soluţii acceptabile în care fiecare să îşi poată afirma şi duce mai departe identitatea, spiritul şi valorile folosindu-se de aceleaşi posibilităţi şi drepturi.

Debarasarea de prejudecăţile naţionaliste ar fi un bun început în această încercare.

Articol apărut pe portalul diasporei româneşti: Acum.tv

Link: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9375


De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom

Oricând deschizi pagina de web a unui canal de ştiri sau a unui cotidian din România şi vezi o ştire despre maghiari, poţi să fii sigur, că sub ştire la comentarii o să găseşti zeci, poate sute de opinii de genul „afară cu b**ii din ţară” sau „büdös oláhok (valahi împuţiţi)”. Chestiunile interetnice, probleme minorităţii maghiare sunt poate cele mai divizante existente în ţara asta între două comunităţi diferite. Câteodată cred că aceste diferenţe de percepţie sunt ireconciliabile. Totuşi, întotdeauna, şi din ce în ce mai mult, apar şi comentarii de genul, „istoria nu este obiectivă nici de o parte nici de cealaltă”, „important e viitorul şi nu trecutul”, „trebuie văzut cât şi ce se poate acorda acum”, etc.

Poate una dintre cele mai spinoase chestiuni este cea a autonomiei. Prima problemă cu autonomia este faptul că foarte puţin ştiu exact despre ce este vorba. Nici măcar majorității maghiarilor nu le este clar ce înseamnă exact acest cuvânt magic. Explicaţii scrise în limba română sunt aproape inexistente. De aici şi faptul că de obicei oamenii care discută înverşunat habar nu au despre ce vorbesc, in realitate.

Diferenţa dintre autonomia culturală şi cea teritorială

În primul rând trebuie să facem diferenţa între autonomia culturală şi cea teritorială pe criterii etnice. Autonomia culturală, poate pe jumătate deja existentă în România, presupune ca în domenii precum educaţia (de la grădiniţă până la doctorat), cultura (cam tot ce intră aici de la teatru până la muzee) şi bisericile proprii, minoritatea să-şi decidă propria organizare, propriile programe, propriile materiale de studiu sau de prezentare, propriile decizii de finanţare. Actualmente, majoritatea acestor drepturi există doar în cazul bisericilor, care sunt practic singurele instituţii real autonome din România. În rest toate intră sub umbrela ministerelor de resort aproape în acelaşi mod ca şi cele majoritare. În cazul autonomiei culturale toate drepturile provenite din aceasta se pot utiliza oriunde în ţară unde respectiva minoritate există în număr destul de mare pentru a avea oricare dintre instituţiile proprii menţionate mai sus. Autonomia culturală nedepinzând de un teritoriu anume ar fi benefică într-un fel sau altul, probabil pentru 95% din maghiarii din România, din Covasna până în Satu Mare sau Timiş. Autonomia culturală este practicată la diferite niveluri în majoritatea ţărilor europene pe teritoriul cărora există minorităţi însemnate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice este însă o construcţie juridică care este legată de un teritoriu exact specificat. De obicei acest teritoriu este unul în care minoritatea este în majoritate. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune largi drepturi de autoguvernare, începând de la o autonomie administrativă lărgită (mini-parlament şi mini-guvern propriu), până la o autonomie financiară mai puternică decât a celorlalte regiuni ale ţării.

Ce este şi ce nu este autonomia teritorială pe criterii etnice?

În primul rând autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului. Un teritoriu autonom este în interiorul graniţelor internaţionale ale ţării, fiind doar una dintre multele unităţi administrativ teritorale ale statului respectiv .

Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat. Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.

Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică. În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE (În Italia: Tirolul de Sud, Vale d’Aosta; În Finlanda: Insulele Aland; În Spania: Ţara Bascilor, Galicia, Catalunia; În Belgia: Comunitatea germană din Belgia; În Regatul Unit: Insula Man) şi 4 în afara UE (În Rep. Moldova: Gagauzia, În Macedonia: Comunitatea albaneză din Macedonia, În Ucraina: Peninsula Crimea; În Serbia: Voivodina – autonomie multietnica). Din aceste autonomii doar 2 au cunoscut reale conflicte interetnice: Ţara Bascilor şi Comunitatea albaneză din Macedonia. În amândouă cazuri aceste conflicte au pornit înaintea existenţei autonomiei teritoriale şi s-au sfârşit după acordarea acesteia. Un alt exemplu elocvent este arhi-discutatul Kosovo, unde conflictul a pornit exact din cauza anulării unei autonomii deja existente de mult timp şi s-ar fi putut încheia prin re-acordarea acesteia. Însă guvernul lui Milosevici a ales înlăturarea populaţiei albaneze prin forţă în schimb…

De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).

Putem vedea deci că autonomia teritorială este o contruţie juridică cu efect stabilizator. Prin acordarea unui nivel de autoguvernare ridicat unei minorităţi de mari dimensiuni se ajunge la diminuarea tensiunilor politice şi lingvistice inter-etnice. Ceea ce e şi mai important este faptul că prin acordarea acestei autonomii se începe un lung proces de loializare voluntară a acestei minorităţi: minoritatea „se va simţi” acasă în ţara „adoptatoare” şi văzându-şi şansele de păstrare şi de afirmare garantate pe termen lung, îşi va dezvolta un ataşament real şi voluntar (nu forţat prin lege) faţă de această ţară.

Câteva precizări cu privire la istoria autonomiei Ţinutului Secuiesc

Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, de la mijlocul sec XIII. până la 1878. Această autonomie le-a conferit secuilor un sistem de drepturi speciale în evul mediu, teritoriile lor (scaunele) având drepturi de legiferare, de administrare, de judecare şi de politici militare proprii. Mândria secuilor provine din aceste secole, când, ca a treia „naţiune” (naţiunea în sens de drept medieval) a Transilvaniei, ei nu intrau în sistemul nobiliar al Regatului Maghiar, fiecare secui născându-se liber, având dreptul de a-şi alege liderii, neputând fi pus în iobăgie. În 1878 parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar în 1867. Secuii nu s-au opus, considerând reintegrarea în patria-mamă un fapt firesc.

După anexarea Transilvaniei de către România, problema posibilei re-înfiinţări a autonomiei secuieşti nici nu s-a putut pune. Statul român prin noile reorganizări teritoriale şi structuri ale administraţiei publice a făcut tot posibilul pentru a diminua orice cerinţă de autonomie culturală ori teritorială. În perioada interbelică marea luptă s-a dat pentru păstrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale proprii, autonomia teritorială nici măcar nu a intrat în discuţie, deşi şi în perioada respectivă maghiarii au avut partidul propriu în parlamentul României (rar la guvernare însă).

Autonomia teritorială pe criterii etnice a secuimii a fost pusă foarte serios în discuţie doar după cel de al II-lea război mondial prin faptul că Uninea Sovietică a cerut garanţii serioase de respectare a drepturilor minorităţii maghiare, dacă România ar fi să primească înapoi Ardealul de Nord anexat de Ungaria în timpul războiului între 1940-1944. Acest lucru intrând în fapt, conform promisiunilor făcute de România, în 1950 a luat fiinţă Regiunea Autonomă Maghiară. Teritoriul acesteia până la reorganizarea din 1960 a cuprins Ţinutul Secuiesc istoric (cam judeţele Covasna şi Harghita actuale + valea Nirajului şi municipiul Târgu Mureş) respectiv regiunea de nord a judeţului Mureş actual (Ţara Gurghiului şi valea Mureşului). Bazat pe recensământul din 1956, 77,3% din populaţie erau maghiari, 20,1% români. În 1960 prin scăderea presiunii sovietice, s-a reorganizat teritoriul autonom, luându-se din acesta judeţul Covasna de azi, şi adăugându-se mai mult din regiunea Mureşului şi a Târnavelor de mijloc, cu clara intenţie de diluare a compoziţiei etnice. Sub noul nume Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară majoritatea maghiară s-a redus la 62%. Ultimul an al existenţei oricărei autonomii în Ţinutul Secuiesc a fost anul 1968, când regimul lui Ceauşescu a decis reorganizarea teritorului ţării pe judeţe, astfel ştergând de pe hartă şi această ultimă construţie menţionată anterior. Autonomia maghiară din secuime existentă între 1950-1968 presupunea mai mult drepturi lingvistice şi culturale decât drepturi de autoguvernare proprie. În practică s-a făcut acelaşi comunism de colhoz ca în toată ţara, numai că mai mult în limba maghiară. Singurele beneficii serioase a fost simbolismul autonomiei şi câteva instituţii culturale maghiare înfinţate în această perioadă.

Chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc azi

Autonomia teritorială pe criterii etnice în România a fost practic un subiect tabu din 1968 până la începutul anilor 2000. A devenit parte serioasă a discursului politic etnic maghiar după ruperea din UDMR a aripii radicale în 2002 (ulteriorul Partid Civic Maghiar) şi după înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) în 2003. Un proiect de lege care re-înfiinţa teritorul autonom al Ţinutului Secuiesc cam pe linia graniţelor istorice, a fost elaborat de către CNS şi a fost introdus în parlamentul României de către căţiva deputaţi şi senatori ai UDMR la sfârşitul lui 2003. În ianuarie 2004 amândouă camerele parlamentului au respins acest proiect de lege fără ca el să intre măcar în discuţia din plen.

Vezi harta proiectului CNS din 2004 transpusă pe harta etnică a Ţinutului Secuiesc:

443px-szekely_land_issues_svg

(Sursă: Wikipedia)

De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?

• Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală.

• Ar oferi a construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi.

• Simbolisitică şi turism bazat pe recunoaşterea existenţei Ţinutului Secuiesc. Scoaterea la iveală şi recunoaşterea unicităţii acestei regiuni, cu privire la cultura, limba, architectura locală, la obiceiurile locale. De fapt recunoaşterea unui fapt existent, a unei moşteniri unice şi unei mândrii locale existente de peste 700 de ani – o moştenire culturală şi istorică autentică, demnă de nivelul Maramureşului sau al Bucovinei, dar care lipseşte cu desăvârşire din literatura unor ghiduri turistice şi documente de prezentare oficiale bazate pe ignoranţă şi pe nepăsare, scrise cu o clară tentă naţionalistă.

• Prin acordarea acestei autonomii s-ar stabiliza această regiune, înlăturând majoritatea tensiunilor politice şi lingvistice actuale. Vezi în acest sens succesele autonomiilor etnice din Italia, Finlanda sau Belgia (germanii). Trebuie menţionat că Ţinutul Secuiesc este la cel puţin 350 de km de Ungaria, astfel orice idee de separatism este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Nimeni, nici un om întreg la cap nu doreşte acest lucru.

• Neinterferenţa Bucureştiului în numirea organelor de conducere a autorităţilor descentralizate, a instituţiilor culturale, de educaţie, etc. – astfel păstrarea procentelor etnice în aceste instituţii prin statutul autonomiei. Acest lucru ar fi benefic deopotrivă maghiarilor şi românilor din această regiune, prin faptul că s-ar pune capăt politicii ascunse de românizare sau de maghiarizare în diferite instituţii, depinzând de cine îi controlează.

• Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriul. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.

• Prin acordarea unor drepturi de autoguvernare administrativă, drepturi lingvistice şi culturale, drepturi de autonomie fiscală, s-ar ajuta foarte mult dezvoltarea instituţională şi economică a regiunii, prin asumarea unei responsibilităţi mult mai mari de către localnici în dezvoltarea „regiunii proprii”.

• Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.

• În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:

„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Articol apărut la data de 15 februarie în revista online a diasporei româneşti: Acum.tv

link: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9177