Category Archives: Naţionalitate

Aşa numitul Ţinutul Secuiesc…

În jurnalismul românesc s-a înrădăcinat o expresie, care iată apare mai tot timpul pe paginile tabloidelor când e ceva problemă (falsă). Despre ce altceva ar fi vorba decât despre ”aşa numitul Ţinut Secuiesc”, frază care s-a renăscut ca pasărea Phoenix, de data asta pe Hotnews. În articolul său, Victor Cozmei arată fără dar şi poate punctul lui de pornire privind (falsa) problemă a Ţinutul Secuiesc: ”asa numitul Tinut Secuiesc (denumire ce nu reprezinta o unitate administrativa)”. Aţi priceput, aşa-i? Așa numitul… adică ceva, ce se cheamă aşa, dar nu există, căci nu este o unitate administrativă???

Eu personal accept acest punct de vedere pe care nu vreau să comentez, că pică într-o categorie chiar aparte, cu o singură condiţie:

de azi încolo toţi politicienii, împreună cu jurnaliștii (în frunte cu doamnele/domnişoarele de la secţia Vremea a telejurnalelor) şi cu toată gaşca de experţi peste noapte a regionalizării României să folosească denumirile istorice cu prefixul ”aşa numitul”, adică aşa numitul Maramureş, aşa numita Crişana, aşa numita Oltenia, aşa numita Dobrogea, aşa numita Transilvania, aşa numita Moldova, aşa numita Ţara Moţilor, aşa numita Ţara Făgăraşului, aşa numita Ţara Bârsei… pentru că, aţi ghicit, sunt denumiri care nu reprezintă o unitate administrativă.

Nemaivorbind de aşa numitul Bucovina unde doamna Udrea ne aşteaptă de Revelion sau de Paşti!

Anunțuri

Ceartă și sărăcie

Demnitarii noștri clujeni (români și maghiari) se bat în (dez)acord deplin pentru tăblițele montate și demontate – în timp ce Bechtel tocmai își face bagajele pentru a se-apuca fără întârziere de autostrada din Kosovo(!).
Va pleca în liniște, cât mai discret, nu cumva să ne deranjeze în mijlocul discuțillor aprinse.

Aș renunța chiar la indentitatea mea maghiară

(și nu glumesc) dacă în schimb ar veni ceasul în care – în sfârșit – meleagurile noastre vor fi populate de oameni normali, cu probleme normale.
Dar parcă văd că o să rămân cu maghiara mea…


Ţuica, Pălinca şi Ardelenii

Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.  

Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.

Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.

Dar la noi totul este altfel.

A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).

Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.

Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).

Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?

Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.

În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că

habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.

Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.

Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…

Atunci care-i soluţia?

Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!

Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.

Şi partea interesantă este că nu numai.

Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.

Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.

De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschini şi penibili.


Prim ministru minoritar? [video]

Oare a sosit timpul ca România să aibă un conducător minoritar etnic declarat? Oare am ajuns în sfârşit la această normalitate? Oare Klaus Johannis va avea şansa să spargă gheaţa?

Noi îi urăm tot norocul şi susţinerea de care are nevoie!

Béla Markó despre Klaus Johannis azi:

Cine este Klaus Johannis?


Ortodoxia şi identitatea românească.

Pe blogul meu maghiar am postat alaltăieri o invitaţie la prelegerea de azi din Cluj a binecunoscutului scpetic american Michael Shermer. În comentarii am atras atenţia şi asupra unui interviu dat de el portalului Hotnews.ro în care critică imixtitudinea religiei în educaţia, statul şi politicul din România. Cea ce s-a reţinut din acel interviu mi se părea o premieră binevenită în mass media românească de mainstream. Aşa explicit şi îndrăzneţ poate încă nu a fost nimeni. Era timpul.

Comentatorul nostru fidel depe Limba Cailor, Ovidiu, a binevoit să posteze la acel post un comentariu în limba engleză, fapt care sincer mi se pare un act de interes şi de respect lăudabil. El probabil neştiind maghiara, urmârind blogul meu maghiar probabil prin Google Translate, a comentat în engleză, ca să înţeleagă şi cititorii mei din Ungaria.

Am făcut această introducere pentru că aşi dori să re-postezi aici, cu îngăduinţa lui prezumată, comentariul lui Ovidiu şi răspunsul dat de mine ca să o discutăm împreună şi pe acest blog. Vă recomand ca intâi să vă uitaţi la interviul lui Shermer arătat mai sus şi după aia să reveniţi şi să citiţi cele două comentarii prezentate mai jos, pentru că ele derivă din acesta.

În final, dacă doriţi să vă exprimaţi opinia despre cele zise de noi, vă rog să o faceţi în comentariile acestui post, ori în româneşte, ori dacă vă place mai bine, în engleză.

Comentariul lui Ovidiu:

The sense of ethnic identity of the Romanians is not fully separated from older (pre 1848-revolution) source for identity : the religious one, they are interwoven.

It is made apparent, quite obvious, by the fact that the Romanian nationalist movements of the 1930s (Iron Guard, Legionary) had a powerful Christian-Orthodox dimension. A strange feature noticed by many as weired, it was unlike those of the German extreme nationalism (nazism) or Italian fascism which were openly anti-religious.

The cause (distal not proximal cause) of this (unusual amongst the EU nations) phenomenon are to be found in the great speed and amplitude with which the Romanian “national awakening” unfolded. Starting at the begining of 19th century, in less than 60 years the country switched 180 degrees from Slavic, Greek and Turkish orientation toward West. It was a forced, fast pace, and huge change. Not a small thing, to understand that is sufficient to look at the Russians who tried hard exactly the same during the 17th and 18th centuries and yet they failed big time, they are still not there even today.

But such an ambitious transformation did not succed completely and parts of the old identity could not be destroyed completely but rather they ended up entangled in the new identity ( the new one being the ethnic one, not the religious one).

In the Western Europe the decline, the fall of religion (of faith in God and immortality) as the main source of identity ( the Renaissance, Reformation, Enlightenment, and Secularization) went hand in hand with the rise pf Nationalism so as to replace religion.

In some sense nationalism is a “substitute religion” with faith in your own nation and the singing of the national anathem replacing “God” and the “Our father”-prayer. Immortality too is achieved by the survivial into eternity of the nation to which you happen to belong and for which you are supposed to sacrifice even your own life.

Therefore, in the case of the most of the European nations the “death of God”( secularization) developed naturally and it was helped, balanced and accelerated by the birth of its substitute : nationalism.

In Romania the process was “pushed”, forced at high speed, by the intellectual elites of the 19th century and it had a more difficult task to achieve.
It was achieved in the end but at the price of much of the old (religion) material not being purged but rather embedded into the new (ethnic) identity.

So there we are, and we are stuck now with it. Amongst many other things, to be Romanian requires to also be religious to some extent. The Romanians is always be religious, or they won’t be at all.

Răspunsul meu:

Although what you say does sound like making sense in the details, in the great picture I do not agree with you.

There are a lot of nations in Europe where their particular religion was very strongly part of their identity, in some cases it was one of the most important thing separating them from the others, usually their occupiers, thus keeping their national identity alive and strong: Catholicism of the Irish (against the English), Catholicism of the Polish (against the orthodox Russians and protestant Germans), Protestantism of the Dutch (against the Spanish Habsburg occupiers), Protestantism of the Swiss (against the catholic French), orthodoxy of the Bulgarians (against the Muslim Turks), even the Jewish (against the Christian surroundings in Europe), and so on. There are many cases in the European history where the identity of a nation was actually „saved”, formed and shaped by their religion. Even so in most of the cases the secularization occurred already in the XIX. century and speeded up a lot in the second half of the last century. Theese nations could form their identity without problem by leaving behind most of what traditional religion is, out of their state affairs, their media, their public life’s. It was of course also a matter of historical and geographical context, but a matter of political will to.

I strongly believe that the Romanian national identity can and will be strong even without the religious proselytism and hypocrisy that currently shapes our country and politics (let’s ad that only after 1990, before that religion in Romania was officialy „the opium of the masses”).

Also a lot of Romanians are very much not aware, or should I say lied about, the real religious background of the process of the forming of their national identity. It is a fact that the national identity of the Romanians was first developed, created, catalogued and shaped by the greek-catholic Scoala Ardeleana of Blaj, in Transilvania. Therefore the Romanian identity was not even formed by the orthodox, as they like to claim nowdays. The Romanian orthodox church in the XVIII century was a Slavic speaking and writing, backwarded church with very little or no connection to the European nation building trends of those times. They only picked up the work of the Scoala Ardeleana much later, actually not even voluntary, but forced by the high speed latinization process, de 180 degree turnaround that you talk about.

If your theory would be right, nowdays all Romanians should be strongly greek catholic, not orthodox. Let me say, that that would have been much better for them in their process of caching up with the West, and (re)latinizing their identity, since the whole mentality of the nation would have been connected to the West, trough the church. We Hungarians benefited from this since the XI. century.

Even today the Romanian orthodox church is the biggest brake in the modernization of this nation, and it was so right from the beginnings of the XIX. century. It cultivates backward thinking, rejection of rational thinking and science, intolerance, homophobia, immixing in the private life’s and decisions of people, rejection of liberal values, rejection of modernization and globalization. I’ve wrote about this some time ago here and here.

But it could be easily scraped of most of it’s influence and power by the government, by the politics, if they really wanted to, or had the guts to do it (see for example the case of Spain in the recent years). But the current situation benefits both sides, the church offering the votes, the politicians offering the easy and big state money. It’s the greatest business, under the most untouchable cover. Probably quite uniqie in the EU at this scale.

Voi ce părere aveţi? Are şansă o identitate românească fără sau cu foarte puţină religie, cum este acum cazul celor mai multe identităţi din Europa (inclusiv cea maghiară de exemplu)?


Paul Chinezu cel bozgor

Două articole apărute în presa maghiară cu ani buni în urmă arată în mod frapant cum poate să alunece sensibilitatea naţională – administrată în doze excesive – spre domeniul ridicolului. De data aceasta vorbim despre boacăne d’ale maghiarilor.

Cuvântul ‘bozgor’ sună cât se poate de rău urechii de ungur – şi nu-i de mirare, fiind un mijloc excelent de băşcălie, dacă românul vrea să se distreze un pic pe seama compatrioţilor săi. Şi aici începe problema: cică „săracul“ nici nu are cunoştinţă că expresia de fapt ar însemna nimic altceva, decât ‘cel fără patrie’ (vezi ‘hontalan’). Românul de obicei află puţin nedumerit sensul „adevărat“ al expresiei – şi se miră

cum maghiarii ştiu mai bine ce însemnă cuvântul,

el având cunoştinţă doar de sensul acela de ‘ungur’ –, dar în sfârşit acceptă treaba uneori chiar prin a cere scuze „jignirii“ aduse naţiunii maghiare.

Spre norocul nostru avem însă şi lingvişti de profesie. Distinsul specialist Szilágyi N. Sándor a publicat în cotidianul clujean Szabadság un articol – pe cât de amuzant, cu atât de argumentat ştiinţific – despre

adevărata origine a cuvântului.

În loc de traducerea mot-a-mot al articolului aş sublinia mai mult doar câteva aspecte din argumentaţia lingvistului.

„Patrioţii“ maghiari din România – considerând că ar fi priviţi şi trataţi de români ca nişte venetici fără patrie (să recunoaştem, s-ar putea să fie mai mult decât o simplă idee fantezistă) – au născoşit repede că ‘bozgor’ ar avea la rădăcină sintagma de origine slavă (rusă?) ‘biez gora’ (fără munţi) sau ‘biez gorod’ (fără oraşe), care la rândul lor s-ar înţelege ca şi ‘fără patrie’. Ei, nu trebuie să fii mare savant ca să-ţi dai sema cât de mult schioapătă ideea – mai pe româneşte,

ce porcărie mare e, fără valoare ştiinţifică.

Într-adevăr, cam şubredă argumentaţia ca românul ar ‘fura’ tocmai din vocabularul unui popor pe care (puţin zis că) nu îl simpatizează, apoi ar scoate din el un joc de cuvinte chiar aşa de slab.

Originea cuvântului – conform ideii specialistului citat – ar fi una mult mai interesantă.

De obicei fiecare naţie capătă o poreclă după o trăsătură caracteristică sau expresie des utilizată – în armata maghiară românii erau supranumiţi ‘nuştiu’, dar şi francezii au căpătat denumirea ‘ouioui’ în rândul băştinaşilor neozeelandezi. Păi, ungurii au o trăsătură cam săritoare în ochi (şi urechi) de

a abuza de expresia ‘bazd meg’,

adică ‘bozmeg’ (consider că orice traducere ar fi de prisos). Ei, cuvântul ‘ungur’ atrage perechea ‘bungur’ (ungur-bungur), care – cu contribuţia unui român cu aptitudini lingvistice mai dezvoltate (şi cu simţul umorului, bineînţeles) – s-a transormat repede în boz-gur (vezi ’boz[meg-un]gur’). Şi de aici – prin asimilarea vocalelor – în bozgor.

Dacă teorie e adevărată, trebuie să recunoaştem, că „bozgorul“ întruchipează umor şi iscusinţă lingvistică rar întâlnită în evoluţia unei sintagme folosite ca poreclă. Păcat că ungurii nu pot să se delecteze la fel de mult asupra acestui umor, de vreme ce

chiar ei sunt ţinta lui.

Dar totuşi fabula are o învăţătură demnă de remarcat pentru ambele popoare: dacă trăieşti cu frica paranoică ca – în situaţie de conflict – partea cealaltă gândeşte despre tine într-un anumit fel, mai devreme sau mai târziu găseşti şi „argumentele“ care să „susţină“ frica ta – oricât de ridicolă şi absurdă s-ar părea ele în ochii unei persoane mult mai lucide şi realiste.

Un alt articol apărut tot în cotidianul Szabadság sub semnătura profesorului Fey László duce la concluzii la fel de interesante. Fey de fapt reflectă la o afirmaţie apărută pe colile aceluiaşi ziar:

Még sértőbb történelmi hőseink nevének önkényes elferdítése. Itt van például Kinizsi Pál egykori utcája, amely most Paul Chinezu, valamiféle kínai pali nevét viseli.

 adică:

Răstălmăcirea numelor eroilor noastre naţionale e chiar şi mai jignitoare. De exemplu fosta stradă Pál Kinizsi, care acum poartă numele unui anume Paul Chinezu, o fi ceva Paulică din China. [Trad. de mine]

Profesorul subliniază în mod binevenit că Paul Chinezul nu este o traducere defectuoasă şi/sau de rea intenţie a legendarului căpitan bănăţean Kinizsi Pál, ci una corectă: În limba română arhaică ‘chinez’ înseamnă nu numai etnic chinez sau originar din China, ci primar, conducător şi aşa mai departe. De fapt, cuvântul – având origine sârbo-croată – se regăseşte şi printre termenii arhaici ai limbii maghiare sub formă de ‘kenéz’. Deci, deopotrivă,

denumirea de ‘Paul Chinezu’ sugerează anumită stimă

faţă de renumita personalitate istorică, Kinizsi având probabil şi mulţi români în subordine, binemeritând titlul onorific de ‘chinez’, adică conducător. Nici măcar faptul traducerii în sine nu reprezintă problemă, numele personalităţilor istorice de obicei se traduc: nu cred că papa Benedict al XVI-lea sau regina Elisabeta a Marii Britaniei s-ar supăra de această „românizare”.

Una pe alta, trebuie avută mare grijă cu escalarea sensibilităţilor naţionale. Adevărat că sunt foarte multe manifestări de rea credinţă datorită conflictelor etnice şi problemele istoriei comune încă nediscutate şi nerezolvate, dar înainte de a trage o concluzie pripită asupra unui caz anume se recomandă călduros

a se reflecta cu o judecată lucidă,

poate lucrurile totuşi nu sunt chiar aşa cum par la prima vedere. Mai ales dacă consecinţele pot fi mult mai grave decât simpla alunecare spre ridicol.  

Oricât de mult urăsc această expresie, dar – şi de o parte, şi de alta.


Stat naţional?

Articolul 1. din Constituţia României spune: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Pentru marea majoritate, un postulat de necontestat. Dar care o fi adevărata acoperire a acestei afirmaţii  – dincolo de caracterul său solemn – în lumea dură a realităţii?

Partea dureroasă a articolul citat este bineînţeles aia cu statul naţional. Dar oricât de sensibilă ar fi tema, o definiţie mai elevată, mai concretă zău că n-ar strica. Însă – din păcate – pe Wikipedia românească articolul „stat naţional” este inexistent. Aproape incredibil. Să lipsească tocmai o sintagmă atât de sensibilă şi importantă?

Hai să vedem atunci cea maghiară:

A nemzetállam olyan államot jelent, amely népessége összetétele etnikai szempontból homogén. Ez olyan esetben jön létre, amikor egy állam határai egybeesnek a többségét alkotó nemzet etnikai határaival.

Adică:

Statul naţional reprezintă un stat în care compoziţia populaţiei este omogenă din punct de vedere etnic. Această situaţie apare când graniţele statului coincid graniţelor etnice a populaţiei majoritare. [tradus de mine]

Această definiţie bâlbâie un pic: dacă populaţia e omogenă etnic – adică nu există minorităţi – atunci termenul de majoritate în sine e puţin confuză. Dar putem trece peste acest aspect. Conform acestei definiţii România oricum

n-are nici o şansă să devină stat naţional.

Neomogenitatea etnică este chiar impedimentul mai mic – cel mare este că graniţele etnice nu coincid nici pe departe cu graniţele statale, vezi doar Ţinutul Secuiesc şi unele părţi din Crişana (sau să privim şi cealaltă parte a graniţei: Voivodina, Bucovina de Nord, Basarabia).

Atunci – în afară de o posibilă rea intenţie – care o fi motivaţia susţinătorii României ca stat naţional?

Pentru un posibil răspuns interesant de data asta voi cita din Wikipedia engleză (fără traducere):

Due to ambiguities in the word state, for instance in the United States, the term nation-state is also used to mean any sovereign state, whether or not its political boundaries coincide with ethnic and cultural ones.

Mai pe româneşte, americanii practic generalizează sensul cuvântului: în viziunea lor apartenenţa la o naţiune poate fi şi

pe baza cetăţeniei, fără nuanţe etnoculturale.

Astfel, practic majoritatea covârşitoare a statelor lumii sunt naţionale. Chiar şi Statele Unite, deşi sunt unii dintre cei mai neomogeni etnic şi cultural de pe pământ.

Două definiţii contradictorii (chiar răsfoind paginile virtuale ale aceluiaşi enciclopedii online): după prima, statutul de stat naţional al României poate pune sub semnul întrebării chiar legea existentă a administraţiei publice privind utilizarea limbilor minorităţilor sau inscripţiile bilingve – în schimb, după cea de a doua, pornind de la naţiune ca şi comunitatea oamenilor de acelaşi cetăţene,

nici măcar o autonomie lărgită pe criterii etnice

(dacă există aşa ceva) n-ar intra în conflict juridic cu statul naţional.
Existenţa a două interpretări aşa de diferite n-ar fi o problemă mare în sine. În schimb, dacă bazezi un sistem legislativ pe o afirmaţie aşa de ambiguă, fără precizări suplimentare, deja este. Şi una mare de tot: cu legislaţia nu e de joacă.

Hai să presupunem că rezolvăm ambiguitatea, prin a ne pronunţa clar în favoarea unei definiţii. Dar oricare ar fi asta, ea trebuie să aibă un caracter obiectiv, de aia-i definiţie, nu-i aşa? Adică, ar trebuie să existe criterii bine delimitate, pe baza căruia se poate decide în mod echivoc dacă caracterul de stat naţional al României face faţă sau nu definiţiei respective.

Ei, un paragraf din constituţie, decisă de majoritatea clasei politice n-are cum să fie criteriu obiectiv – reprezintă mai degrabă

interesul unei majorităţi

(în cazul fericit, când constituţia se elaborează într-o manieră democratică) decât o bază solidă, ştiinţifică de argumentaţie.

Chiar dacă votarea primul paragraf ar fi fost precedată de o discuţie serioasă, bazată pe argumente, simplul fapt că s-a postulat în constituţie n-ar fi transformat statul român de la o zi la alta într-unul naţional. (Ca şi fapt divers, nu-mi amintesc de „argumente“ mai solide decât jertfa milenară a poporului român şi alte clişee naţionaliste.)

Dacă lucrurile ar fi chiar aşa de simple, vezi vrem să fie adevărat, deci îl punem în constituţie, am putea avea chiar de mâine nişte „paragrafe“ tari de tot:

a) România se află în topul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic,

sau

b) în România nu există grupări mafiote, corupţie şi economie subterană.

Bineînţeles, includerea unor afirmaţii de acest gen în Constituţie n-ar face din România în mod automat o ţară prosperă – cum nici primul paragraf nu ne plasează a priori într-un stat naţional şi unitar. Ne place sau nu, acest statut depinde

exclusiv de realităţile demografice şi geopolitice a ţării,

şi nicidecum de faptul că un parlament – cu 18 ani în urmă, controlat de un partid puţin zis compromis – a avut interesul discutabil de a introduce acest paragraf în baza legislaţiei româneşti.

Din păcate marea majoritate încă nu e pregătită să înfrunte un asemenea raţionament – şi vorbim aici doar de reflectarea asupra unor argumente, nu neapărat de acceptarea eventualei concluzii. Dar – spre fericirea mea – am dat deja peste primii curajoşi care au reuşit să treacă peste cercul vicios „E stat naţional fiindcă aşa scrie în constituţie – aşa scrie în constituţie fiindcă e stat naţional”:

Cât timp va rezista statul naţional, unitar si indivizibil? 

Deocamdată nici Gardianul în sine, nici articolul în cauză nu e lipsit de unele conotaţii naţionaliste, dar totuşi pare că unii se mai şi gândesc în ţara asta în loc să se mulţumească cu lozinci de doi bani când e vorba de mult discutată „problema naţională“. Aşa să fie!