Category Archives: Tara Secuilor

Mircea Badea si adevărul despre siteul CJ Covasna

Contrar afirmațiilor lui Mircea Badea, siteul CJ Covasna funcționează perfect și în limba română.
Atât și nimic mai mult despre acești spălători de creier care prezentau într-un stil sub orice critică și neadmisibil neadevăruri despre Ținutul Secuiesc.


Aşa numitul Ţinutul Secuiesc…

În jurnalismul românesc s-a înrădăcinat o expresie, care iată apare mai tot timpul pe paginile tabloidelor când e ceva problemă (falsă). Despre ce altceva ar fi vorba decât despre ”aşa numitul Ţinut Secuiesc”, frază care s-a renăscut ca pasărea Phoenix, de data asta pe Hotnews. În articolul său, Victor Cozmei arată fără dar şi poate punctul lui de pornire privind (falsa) problemă a Ţinutul Secuiesc: ”asa numitul Tinut Secuiesc (denumire ce nu reprezinta o unitate administrativa)”. Aţi priceput, aşa-i? Așa numitul… adică ceva, ce se cheamă aşa, dar nu există, căci nu este o unitate administrativă???

Eu personal accept acest punct de vedere pe care nu vreau să comentez, că pică într-o categorie chiar aparte, cu o singură condiţie:

de azi încolo toţi politicienii, împreună cu jurnaliștii (în frunte cu doamnele/domnişoarele de la secţia Vremea a telejurnalelor) şi cu toată gaşca de experţi peste noapte a regionalizării României să folosească denumirile istorice cu prefixul ”aşa numitul”, adică aşa numitul Maramureş, aşa numita Crişana, aşa numita Oltenia, aşa numita Dobrogea, aşa numita Transilvania, aşa numita Moldova, aşa numita Ţara Moţilor, aşa numita Ţara Făgăraşului, aşa numita Ţara Bârsei… pentru că, aţi ghicit, sunt denumiri care nu reprezintă o unitate administrativă.

Nemaivorbind de aşa numitul Bucovina unde doamna Udrea ne aşteaptă de Revelion sau de Paşti!


Ținutul Secuiesc și România

Am fost întrebat de un comentator despre „cum comentez impertinența unui ministru din Guvernul României care, de 15 martie, se alătură unei gloate care scandează «Ținutul Secuiesc (sic!) nu e România»”? Ei, întrebarea în sine nu, dar subiectul poate chiar merită un întreg articol…


Răspunsul de fapt e foarte simplu, chiar și banal. Comentez ca și impertinența unui suporter de bună credință care are ghinionul de a urmări derby-ul exact din acea parte a tribunei în care ultrașii tocmai fac ravagiu demn de prima pagină a ziarelor. Punct.

Dacă cineva mai e curios și asupra faptului cum comentez personal evenimentele reprobabile din Cluj la 15 Martie, răspunsul e și mai simplu. Citește doar articolul pe blogul meu liberal respectiv comunicatul Cercului Liberal (din care fac parte), publicat printre altele și pe blogul lui Czika Tihi – din păcate disponibile numai în ungurește.

Clarificându-se astfel problemele noastre extrem de importante care ne frământă mult mai mult decât situația economică și morală precară a țării, permiteți-mi și mie cu această ocazie niște remarci acestui subiect deosebit de spinos.

Cică „Ținutul Secuiesc nu e România“.

O afirmație cu valoare logică evident falsă (vezi ‘FALSE’ în algebra booleană), cu scopul clar de a scoate din sărite pe Românii De Profesie (unii chiar cu normă 1½) care ajung la orgasm când au ocazia de a fi jigniți în asemenea hal. Afirmație așa de ridicolă încât chiar și Consiliul National Maghiar din Transilvania (CNMT) a lui Tőkés a condamnat acei tineri puși pe „glume“ care n-au avut nimic mai bun de făcut în 15 martie de a se juca de-a Garda Maghiară, Transylvanian version.

Dar hai să ne gândim care o fi originea poate nu chiar așa de stupidă a unei declarații așa de stupide. Și să presupunem (prin absurd, Pentru Liniștea Noastră) că deodată s-ar ivi situația unică pentru cei din Ținutul Secuiesc de a alege o formă statală pentru ținutul lor. Și să vedem care sunt variantele demne de luat în calcul.

  • Stat independent secuiesc. O variantă incitantă și cu o deosebită încărcătură de romantism – la prima vedere. Dar dacă te gândești cum ar fi să trăiești într-un stat independent cu resurse limitate – mai mult, și înconjurat 100% de o țară eventual nu prea prietenoasă (reacție poate firească după ce te desprinzi de ea), lucrurile nu par a fi chiar așa de tentante.
  • Anexarea la Ungaria. Ei, vecinii noștri au trăit și vremuri mult mai glorioase (doar să comparăm cele două țări imediat după prăbușirea dictaturilor comuniste – incomparabile ca și duritate dar în esență foarte similare) însă privind în ce hal au ajuns acum trebuie să fii beteag la cap să te anexezi lor de bunăvoie. Nemaivorbind de lipsa unui „coridor” spre noua patrie-mamă. (Enclavele și așa suferă peste tot în lume. E pur și simplu o situație nefirească.)
  • Evident, păstrarea configurației actuale, adică de a aparține în continuare României.

Și știm foarte bine toți, fie cosmopoliți sau naționaliști, liberali sau conservatori, comuniști sau legionari că la un eventual referendum locuitorii județelor Harghita și Covasna ar opta cu majoritate covârșitoare asupra primelor două opțiuni – chiar în ciuda faptului că sunt exact cele la care am reușit să subliniez obiecțiuni serioase. Mai pe românește și pe înțelesul tuturor: acești oameni ar alege separarea în mod disperat, chiar dacă raționalitatea ar dicta exact contrariul. Adică pur și simplu nu se consideră a fi acasă în propria lor țară! Orie ar sta la baza acestei alegeri ciudate

e o acuzație foarte gravă, stimați Români De Profesie.

Adică concetățenii voștri nu se simt bine în „compania” voastră. Aveți vreo explicație plauzibilă?

Da, se poate spune că lucrurile sunt clare, toți sunt șovini de pe acolo. Dar hai să lăsăm poveștile. Ușor de afirmat – și problema mai ușor de ocolit. Adevărul trist este că secuii chiar se simt că ar fi ținuți forțat, împotriva propiei lor voințe într-o formațiune statală anume. Deși România nu pare să fie țară opresoare prin esență, nici secuii niște deținuți.

Atunci – în loc de afirmații, declarații, comunicate, indignări și scandalizări – n-ar fi mai bine să ne reflecăm puțin? Fiindcă aici e limpede că ceva nu e în regulă.
Strict logic vorbind am punctat deja asupra faptului că – în ciuda aparențelor – toți locuitorii Ținutului Secuiesc au interesul de a păstra ținutul lor în cadrul statului Român, chiar dacă n-ar recunoaște acest lucru nici de a ruptul capului. Atunci întrebarea care ar conduce la rădăcina problemei s-ar putea să fie una deosebit de interesantă: mai degrabă

ce interes au majoritarii acestei țări

de a păstra acest ținut considerat „regiune-problemă“, populat în majoritate decisivă de maghiari, în sânul Patriei-mame, România?

O fi clișeul ridicol „Harghita și Covasna e pământ românesc”, sau „România este stat național, unitar și indivizibil“, eventual acest devenit clasic „murim, luptăm, Adealul nu cedăm”? Vor un stat național mare și glorios, indiferent dacă această atitudine ar cam displăcea unei mase nu chiar neglijabile de cetățeni? Sau le e teamă că fără un control statal autoritar secuii ar mânca pe viu populația minoritară românească din regiune?
Ei, clișeele naționaliste aparțin de domeniul no-comment, iar plângerea de soarta minorității românești din Secuime e o ipocrizie crasă din partea naționaliștilor de genul PRM sau chiar Noua Dreaptă. Nu parcă am putea exclude abuzuri de putere în zonă, dar știm foarte bine că șovinilor le pasă prea puțin de românii din secuime (și de eventualele soluții concrete pentru protejarea acestora), ei sunt preocupați doar de două lucruri: de voturile maselor de oameni receptivi la naționalism/antimaghiarism și de

orgoliul național prost înțeles.

Eu aș sugera un motiv mai serios, plauzibil și – nu în ultimul rând – mult mai simpatic: poate totuși ne leagă pe noi toți din țara asta o serie de interese comune –  economice, culturale și de civilizație – și știm că împreună va fi mai frumos, plăcut și ușor de a construi o patrie a tuturor cetățenilor în care poți și merită să trăiești demn și decent.

Ei, atunci? Chiar e așa de tragedie dacă această versiune presupune și un anumit efort – unul mult mai mare decât de a scăpa de problemă prin stereotipuri naționaliste? Dacă nu,

aș propune un mic „manual de utilizare“

pentru cei care consideră că micile sacrificii în favoarea reconcilierii și așa numitele „concesii“ privind drepturile naționale fac mult mai mult bine decât rău în privința intrării lucrurilor în normalitate:

  • În primul rând să arătăm că suntem în cunoștință că Ținutul Secuilor într-adevăr este o regiune aparte, privind cultura, mentalitatea, obiceiurile și – nu în ultimul rând – componența etnică și religioasă. N-o să le stârnim simpatia dacă tot încercăm să formăm Ținutul Secuilor pe chipul altori regiuni din România, darămite afirmăm că Ținutul Secuiesc nici nu există!
  • Să ne abținem să le tratăm ca niște potențiali șovini care nu suportă români în preajma lor. Mult amintitul liberal Csibi Magor tocmai a dezasamblat „mitul urban“ de a nu fi servit cu pâine în secuime dacă nu știi ungurește, iar un articol similar apărut pe blogul nostru ajunge la concluzii similare.
  • Să acceptăm că au dificultăți foarte mari de a învăța limba română. Chiar și în orașele mai importante ca și Odorheiu Secuiesc poți să supraviețuiești exclusiv cu maghiara, singura sursă de învățarea limbii române rămânând școala. (Eventual și televiziunea, dar cu o remarcă: eu de exemplu urmăresc TVR numai pentru știri și politică. Pentru cultură și divertisment am posturi maghiare mult mai bune. De exemplu în afară de TVR Cultural nu prea am șanse să vizionez filme europene de calitate pe posturile românești, numai chestii slabe de Hollywood. La M1, M2 și Duna TV în schimb am din ce alege. Atunci de ce m-aș uita la cele românești?) Atunci nu le tot sâcâi în 24 de ore din 24 că nu vor să învețe românește ci mai degrabă le elaborezi programă și manuale speciale din care ar fi o plăcere să înveți limba. (ca și fapt divers: știți, că nu există dicționar maghiar–român de calitate nici acum?) Respectiv nu bagi în ei roman de Eliade, care – dincolo de a fi un text extraordinar de bun și interesant – m-ar pune și pe mine la treabă, deși sunt redactor de blog cultural-politic românesc, darămite un elev maghiar de clasa a XI-a, cu aptitudini lingvistice eventual nu prea strălucite. Și dacă nu dorești un sentiment de repulsie din partea lor privind limba română nu le înveți lucruri în românește (geografia și istoria de exemplu) pe care ar putea să învețe și în limba maternă. (Să recunoaștem, noua lege a învățământului e un pas uriaș în acest sens, doar nu sunt sigur că va trece ambele camere ale Parlamentului.) 
  • Să acceptăm că au dreptul la limba maghiară ca și o a doua limbă oficială. Pentru mine e ceva absoult firesc ca funcționarii publici sau oamenii cu responsabilitate care au interacțiuni mai semnificative cu populația să învețe limba majoritară în zona respectivă. Dar când le acuzi în mod explicit că acest lucru le servește doar ca primul pas către separare, fii sigur că așa o să și fie (vezi profeții autoîmplinite).
  • Dacă se adeverește că drepturile românilor din Secuime ar fi suferit în vreun mod respectiv românii din zona respectivă ar fi discriminați pe bază de etnie sau religie să luăm demersuri serioase pentru ca vinovații să fie sancționați dar nu întreaga populație majoritară în zona respectivă, și nici un caz nu printr-un răspuns cu același monedă. 
  • condamnăm ferm orice manifestare naționalistă, din oricare parte ar veni, dar – atenție – trebuie dezaprobată doar persoanele sau grupurile responsabile, nu întreaga națiune! 
  • Subordonarea istoriei naționale scopurilor ideologice este cu cât de ridicolă cu atât de primejdioasă. Avem date mai mult decât suficiente pentru elaborarea unei istorii comune, avem și specialiști bine pregătiți, ar trebui să lăsăm în urmă odată pentru totdeauna miturile istorice respectiv discuțiile de genul „cine au fost aici primii“ și să se învețe în școli o istorie cât se poate de științifică și autentică, recunoscută de ambele părți. Au reușit francezii și germanii, ungurii și slovacii, numai noi am rămai de râsul Europei!   
  • Dacă tot afirmă că le sufocă atitudinea paternistă a Bucureștilor privind economia, dezvoltarea infrastructurală, birocrația și corupția, să le dăm autononie lărgită și ne vor mulțumi. Poate reușesc să facă ceva cu ea, poate nu. Dacă nu, e treaba lor – dar dacă da, și devin o regiune-model a țării datorită autodeterminării, poate ar fi bine să-i luăm toți exemplul!

N’oi fi eu bun profet, dar totuși am impresia că cele enumerate ar ajuta – și nu puțin – în motivarea secuilor de a considera ținutul lor ca și parte integrantă a României. Idioți de legat care consideră culmea distracției defilarea în uniforma Gărzii Maghiare de prilejul sărbătorilor naționale vor fi probabil și atunci, dar fără impactul semnificativ asupra stării de spirit a societății.

Adică, având ca partener puternic și de încredere o maghiarime mulțumită și loială nimeni nu le vor băga în seamă – de data asta nici de o parte, nici de alta. Așa să fie!


Despre autonomie la Realitatea TV

O discuţie zgomotoasă, neegală, dar totuşi foarte interesantă, între un politician maghiar (Antal Árpád, primarul mun. Sfântu Gheorghe, fost deputat UDMR), un român naţionalist (Adrian Păunescu, fost senator PSD), un român mai echilibrat (Mihai Voicu, deputat PNL) şi o moderatoare antimaghiară, pornită (Corina Drăgotescu) căreia îi place să închida gura la orice argumente maghiare.

Dacă aveţi 50 de minute libere şi vă interesează în detaliu chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc, vă recomand să vă uitaţi la Zona de impact din 5 septembrie 2009 de pe Realitatea TV:


Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (II)

Cum am promis săptămâna trecută, continuăm prezentarea celor mai importante clişee şi prejudecăţi antimaghiare prezente în conştiinţa populară românească.

(Prima parte o puteţi citi cu 2 posturi mai jos, sau direct pe acest link)

7. Ţinutul Secuiesc e o invenţie a extremiştilor maghiari

Ţinutul Secuiesc este un adevăr istoric de aceeaşi natură ca şi Bucovina, Oltenia, Banatul sau Dobrogea, deşi nici una nu are un caracter oficial în ziua de azi.
Încă de la colonizarea triburilor secuieşti pe aceste meleaguri pentru apărarea hotarelor Regatului Ungariei de pe la începutul sec. XIII (prima colonizare documentată este din anul 1224 în actualul judeţ Covasna) numele scaunelor secuieşti şi în curând a „naţiunii medievale” secuieşti sau a Ţinutului Secuiesc este amintit în sute de documente transilvane, maghiare sau străine. Graniţele ţinutului, drepturile speciale ale secuilor, autonomia lor faţă de regalitatea maghiară sau principalitatea transilvană este menţionată în mii de documente oficiale scrise în latină, germană, mai apoi în maghiară. Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, până în anul 1878. În acest an parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania ca fiind instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar. Din 1878 Ţinutului Secuiesc îşi mai recapătă integriatea doar între anii 1950 şi 1960, când tot teritoriul istoric al ţinutului intră în componenţa nou înfiinţatei Regiuni Autonome Maghiare. În afară de această perioadă de 10 ani, din 1878 secuimea este de obicei separată în trei judeţe: Mureş (înainte comitatul Maros-Torda, apoi judeţul Mureş), Harghita (înainte comitatul Csík şi comitatul Udvarhely, apoi judeţele Ciuc şi Odorhei) şi Covasna (înainte comitatul Háromszék, apoi judeţul Trei Scaune). În pofida acestei separări prin graniţe judeţene de mai mult de 130 de ani, identitatea comună secuiască a perseverat, ea fiind foarte puternică şi în ziua de azi. Ea este reflectată din literatură până în turism, din artă populară până în societatea civilă, din presă până în politică.
Trebuie clarificat şi faptul că identitatea secuiască nu este una etnică, ci una regională şi istorică, cum este poate identitatea maramureşană sau oltenească la români. Secuii se consideră maghiari, vorbesc limba maghiară, se înţeleg perfect cu un maghiar care locuieşte să zicem la graniţa cu Austria. Nu există dovezi istorice care ar confirma că secuii ar fi avut vreodată o limbă separată. Secuii însă au păstrat până în ziua de azi un alfabet foarte original cu origini feniciene şi turcice, aşa zisele „Rune secuieşti”. Însă chiar şi inscripţiile medievale găsite scrise în acest alfabet sunt de fapt texte în limba maghiară, numai că scrise cu acest alfabet. Integritatea ţinutului secuiesc este confirmată nu numai de percepţia cvasi-generală locală dar şi de graniţele etnice din regiune, care corespund şi azi cam 90% cu graniţa vechiului ţinut autonom.

erdely_terkep
8. Ţinutul Secuiesc = Kosovo, Autonomie = separare

Ţinutului Secuiesc nu are aproape nici o asemănare cu cazul Kosovo. În primul rând Secuimea este în mijlocul României la 400 de kilometri de graniţa cu Ungaria, pe când Kosovo era la graniţa Serbiei cu Albania, fapt care a făcut mult mai uşoară separarea ei. Ţinutul Secuiesc, ca entitate separată are o vechime de peste 650 de ani, pe când Kosovo s-a născut în graniţele actuale ca entitate juridică separată cu majoritate albaneză doar în anul 1945. Autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc a fost desfiinţată în 1878 mai apoi în 1968, pe când cea kosovară numai în 1989, la începutul unor vremuri tulburi, a unui război etnic general în majoritatea fostelor republici iugoslave. În cazul Kosovo a fost vorba de un război civil crunt care a dus la separare, început prin alungarea forţată de către armata iugoslavă a populaţiei albaneze, apoi de reînfiinţarea administraţiei proprii sub tutelă ONU. Acest conflict militar a fost cauzat tocmai de anularea autonomiei kosovarilor albanezi de către regimul Miloşevici. Dacă acea autonomie nu era anulată în 1989, şi nu se începea deznaţionalizarea forţată mai apoi alungarea efectivă şi epurarea etnică – fapt care a stărnit contrareacţia militară kosovară – Kosovo probabil nu ajungea niciodată la independenţă.
În cazul Ţinutului Secuiesc nu putem vorbi de o deznaţionalizare forţată masivă şi în nici un caz de alungare forţată sau epurare etnică făcută cu ajutorul armatei. Nefiind nici secuii înarmaţi, nu este nici o şansă de izbucnire a unui război civil care poate ar duce vreodată la aşa ceva. Din contră, probabil cea mai mare diferenţă dintre cele doua cazuri este faptul că, pe când albanezii şi-au cerut autonomia (înapoi) prin arme, maghiarii cred numai în lupta politică. Diferenţa de mentalitate şi cultură între kosovari şi maghiari este de asemenea foarte mare, dar nu vreau să detaliez acest lucru acum.
După experienţele tragice trăite de kosovari, având administraţia şi armata sârbească afară din teritoriu, mânaţi şi de contextul internaţional favorabil, ei deja nu s-au mulţumit cu autonomia teritorială, şi au cerut independenţa. Nu cred că ar fi fost vreun popor care ar fi făcut altfel. Lipsa de încredere şi înstrăinarea de sârbi era uriaşă.
Secuii nu au cerut niciodată independenţa, şi nici nu există vreun semn că ar cere-o vreodată. Ţinutul Secuiesc fiind în mijlocul ţării, fiind integrat totalmente în sistemul economic, energetic, infrastructural şi politic al României, nu ar avea nici o şansă de supravieţuire pe cont propriu. Secuii sunt foarte conştienţi de acest lucru. Pe de altă parte există şi o solidaritate cu restul maghiarilor din România (ceilalţi 60% care locuiesc în alte regiuni ale Transilvaniei), care ar împiedica orice gând de separare.
În general autonomia înseamnă foarte rar separare. Cazul Kosovo a fost o situaţie excepţională, din mai multe motive, unele arătate şi mai sus. În Europa există 13 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care în nici una nu există o opiniei majoritară în cadrul populaţiei locale în a cere independenţa. Din contră, acordarea autonomiei a fost de obicei momentul în care s-au calmat spiritele separatiste, şi a început procesul lung şi greu de loializare a minorităţii, care în noua contrucţie juridică în sfârşit şi-a simţit garantată existenţa, şi a început să se simtă acasă în ţara „adoptivă”.

9. În Ţinutul Secuiesc e sărăcie din cauza coruptiei autorităţilor locale dominate de UDMR

În primul rând trebuie să definim ce înţelegem prin sărăcie. Dacă comparăm Secuimea cu Clujul, Timişul sau să zicem Ilfovul, da, este o regiune săracă. Dar dacă o comparăm cu majoritatea judeţelor Moldovei, cu judeţele din Dobrogea, sau cu unele judeţe din Ardeal ca Bistriţa-Năsud sau Caraş-Severin, putem zice că judeţele secuieşti sunt bogate, sau cel puţin mai înstărite decât acestea.
Ţinutul Secuiesc a fost unul sărac şi nedezvoltat încă din perioada austro-ungară, fiind una dintre cele mai defavorizate regiuni ale imperiului. Fiind la margine, trăind mai mult din agricultură şi exploatarea pădurilor, el a beneficiat foarte târziu de investiţiile în infrastructură şi economie. Deşi au fost trei perioade de modernizare instituţionalizată (începutul sec. XX, 1940-1944, perioada comunistă) ea a ajuns în anii 1990 ca una dintre regiunile cele mai sărace din Ardeal. Situaţia nu a fost ajutată nici de faptul că mai toate guvernele în afară de ultimul (2004-2008), au ţinut cu bună ştiinţă nivelul investiţiilor centrale la un nivel foarte scăzut în această regiune. Povestea drumului reabilitat care se opreşte la graniţa cu judeţul maghiar a fost cât se poate de reală.
Investiţiile străine abundente intrate în România de la sfârşitul anilor 90 până azi s-au direcţionat mai ales în jurul marilor oraşe din regiune (Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara) oraşe mari care au avut infrastructura şi forţa de muncă pregătită pentru acceptarea acestor investiţii. Majoritatea Ţinutului Secuiesc fiind un teritoriu mărginaş, muntos, nestrăbătut de drumuri europene sau magistrale feroviare, neavând aeroport în afară de cel din Târgu-Mureş, a pierdut cursa din start cu judeţele apropiate ca Braşov, Sibiu, Cluj.
Trebuie ştiut că şi în interiorul Ţinutului Secuiesc există diferenţe destul de mari în nivelul de trai al localnicilor. Există microregiuni mai înstărite ca regiunea dintre Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc, şi există microregiuni mult mai sărace, precum majoritatea judeţului Covasna sau valea Gheorgheniului din nordul judeţului Harghita.
Nu se poate nega faptul că poate, dacă unele adminisitraţii publice locale se trezeau mai devreme, deschideau parcuri industriale, ofereau stimulente financiare mai mari investitorilor, poate măcar în unele oraşe situaţia ar fi mai bună azi. Se poate recunoaşte că în unele cazuri autorităţile locale dominate de UDMR au făcut greşeli, sau nu au făcut cât se putea. De exemplu în Sfântu Gheorghe abia s-a schimbat ceva între 2000 şi 2008, pe când Miercurea-Ciuc de exemplu galopa în dezvoltare. Ca şi în celelalte partide, şi în UDMR există primari buni şi primari slabi.
Însă este clar că în general situaţia mai precară a acestor judeţe este una care ţine deja de sute ani şi este menţinută de aşezarea marginală în privinţa magistralelor de transporturi, de lipsa de infrastructură modernă, de apropierea unor oraşe mult mai mari care absorb investiţiile din regiune, de teritoriul muntos şi clima rece, dar şi de dezinteresul general al tuturor guvernelor de la Bucureşti în care UDMR-ul nu a avut sau nu are o influenţă puternică.

10. Românii din Hargita şi Covasna sunt discriminaţi de autorităţi

În general această afirmaţie nu este adevărată. Există însă şi excepţii, deşi rare, dar care trebuiesc recunoscute şi corectate.
În primul rând să luăm cazul autorităţilor deconcentrate, nealese, cele care sunt de fapt mâna în aceste judeţe a guvernului sau a diferitelor ministere. În cazul autorităţilor deconcentrate majoritatea directorilor şi chiar a angajaţilor sunt români chiar şi în Secuime, astfel problema nu se pune. Se pună însă la unele problema lipsei folosirii limbii maghiare (ex. prefectura şi unele autorităţi subordonate nu folosesc deloc maghiara în aceste judeţe)
În cazul autorităţilor locale alese, primării, consilii judeţene în localităţile şi judeţele unde există majoritate maghiară, bineînţeles că cei care conduc sunt maghiari, ei fiind cei care câştigă alegerile. S-a intâmplat de câteva ori, ca în comunicarea oficială a unor primării din localităţi unde există o comunitate însemnată de români, limba română să fie omisă. Asta a fost cazul un timp a publicaţiei oficiale a primăriei din Sfântu Gheorghe, sau a paginii de web oficiale a municipiilor Târgu-Secuiesc şi Gheorgheni şi a Consiliului Judeţean Harghita. Problema cu ziarul primăriei Sfântu Gheorghe şi a paginii de web a municipiului Târgu Secuiesc şi a CJ Harghita au fost rezolvate, după nişte avertismente date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). De menţionat că primăriile Târgu Secuiesc şi Gheorgheni nu sunt controlate de UDMR, ci de PCM, partid mult mai puţin deschis la multiculturalism.
O altă „discriminare” sesizată mai recent a fost cazul Bibliotecii Judeţene Covasna, unde pentru ocuparea postului de director Consiliul Judeţean Covasna s-a cerut ca şi criteriu cunoaşterea limbii maghiare. La sesizarea unui cetăţean local, CNCD a decis că această cerinţă discriminiează, pentru faptul că postul de director nu presupune activitate de relaţie cu publicul, deci cunoaşterea limbii maghiare nu este importantă. Preşedintele CJ Covasna a contestat însă decizia în instanţă, zicând că „într-un judeţ cu 75% populaţie de etnie maghiară şi o bibliotecă unde jumătate din colecţie este maghiară şi 75% din cititori maghiari, trebuie ca şi directorul să cunoască şi limba maghiară, respectiv cultura maghiară.” Cazul acesta cred că este de discutat. Nu sunt sigur că aici CNCD a avut dreptate.
Nu se popularizează la fel de mult însă în presa românească deciziile CNCD cu privire la discriminarea maghiarilor de către autorităţile locale cu conducere românească. De exemplu primăria Târgu Mureş a fost sancţionată pentru că nu a publicat pe site-ul oficial toate informaţiile generale actualizate în limba maghiară.
Concluzionând: în afară de câteva cazuri izolate, în orice localitate unde există o comunitate însemnată de români toate instituţiile locale sau judeţene comunică documentele oficiale în limba română şi îi angajează pe români fără discriminare. Aceste judeţe sunt în centrul României, unde totuşi 70%-80% din documentele oficiale sunt făcute oricum numai în limba română. Sunt totalmente de acord că discriminările de orice parte trebuiesc condamnate şi sancţionate, dar isteria presei româneşti în a încerca dovedirea unei discriminări generale este total deplasată şi răuvoitoare.

11. În regiuni cu majoritate maghiară dacă nu ceri în maghiară nu eşti servit

Legenda urbană „dacă în Secuime nu ceri pâine în limba maghiară nu eşti servit” este una foarte perseverentă, nelipsită din nici o discuţie interetnică care se desfăşoară pe internet. Am auzit această poveste şi în legătură cu Cluj sau Satu Mare, dar în majoritatea cazurilor cei care acuză se gândesc la judeţele Harghita şi Covasna, poate Mureş. Eu însumi provenind din Covasna, crescând la Sfântu Gheorghe nu îmi venea să cred că aud aşa ceva, când m-am întâlnit prima oară cu această acuzaţie. Nu am intâlnit în viaţa mea un astfel de caz în oraşul natal. Şi cred că am fost la cumpărături de mii de ori. Am întâlnit în schimb cazuri în care cerând în ungureşte la Sfântu mi s-a răspuns: „În româneşte vă rog, îmi pare rău nu înţeleg maghiara”. Era probabil una dintre persoanele aduse din Moldova prin colonizarea industrială a anilor ’70-’80 care nu a dorit să înveţe măcar maghiara de bază.
Adevărul este că în afară de câteva comune mai izolate, în care singurii români sunt cei din familia poliţistului, a ceferistului sau a preotului ortodox, în judeţele din Secuime nu există magazine în care angajaţii care lucreayă cu publicul să nu înţeleagă bine româneşte. La oraş nici nu se concepe acest lucru, fiind şi în interesul patronului să angajeze vânzători care vorbesc amândouă limbile. Chiar şi într-un sătuc de pe deal, unde să zicem ad absurdum găsim pe cineva care nu înţelege ce înseamnă cuvântul „pâine”, tot o să fim serviţi dacă măcar arătăm cu degetul la ceea ce vrem să cumpărăm. Reaua voinţa dedusă din acest clişeu anti-maghiar nu are ayi nici o justificare. Suntem în capitalism. Banii vorbesc.
Când aud acest clişeu reflectat în legătură cu un oraş ca Târgu-Mureş (52% români), Satu-Mare (58% români), Oradea (70% români) sau chiar Cluj (79% români), pot să fiu sigur că cel care acuză este un sudist care habar nu are de procentajele etnice din aceste oraşe. În aceste oraşe mari cu majoritate românească orice magazin care ar pune un vânzator care nu vorbeşte limba română şi-ar putea închide porţile într-o săptămână, pierzând o bună parte din clientelă.

12. De ce nu pot fi ungurii precum celelalte minorităţi din România?

Prin această afirmaţie se înţelege practic ca maghiarii să fie „liniştiţi”, să nu mai ceară atâtea drepturi, să stea la locul lor. Mda.
Diferenţa dintre maghiari şi celelalte minorităţi din România este una faptică: numărul. Cum am zis şi data trecută numărul contează enorm în acest domeniu. De ce contează? Pentru că minoritate de talia maghiarimii din România (1,5 milioane de oameni), într-un alt context probabil şi-ar fi putut clădi un stat suveran. O populaţie de această dimensiune este capabilă de susţinerea unui sistem politic, administrativ, educaţional, cultural, etc. propriu sau paralel. În Europa sunt cel puţin 12 state suverane şi 11 teritorii autonome cu o populaţie mai mică la număr decât a maghiarilor din România. Este de la sine înţeles că o comunitate etnică de 1,5 miloane de oameni va cere mai multe drepturi şi mai multă autonomie decât una de câteva zeci de mii, sau numai câteva mii, care în păstrarea identităţii sale depinde total de fondurile de la statul „adoptiv”.
Toate comunităţile etnice recunoscute în afară de maghiari sunt comunităţi mici, cea mai mare fiind cea a ucrainienilor (61.000) şi cea mai mică fiind a armenilor (1.700). Romii (oficial 0,5 milioane) constituie o categorie aparte, ei fiind o minoritate neorganizată îndejuns în cazul căreia nu este clar cine aparţine de această minoritate, cine o conduce, şi care este identitatea şi limba comună a sub-comunităţilor dispersate pe întreg teritoriul ţării.
Populaţia maghiară din România ocupă un vast teritoriu din partea centrală şi vestică a ţării, fiind prezenta într-un procent de cel puţin 20% în peste 1.100 de localităţi. Celalate minorităţi sunt majoritari sau peste 20% numai într-o mână de localităţi sau în unele cazuri în nici una (greci, armeni, evrei, italieni).
Prin astfel de comparaţii interne sau externe putem înţelege de ce maghiari „nu sunt ca şi celelalte minorităţi” din ţara noastră.

erdely_terkep1

Dacă aţi ajuns până aici în acest articol înseamnă că aveţi multă răbdare, timp, şi interes. Vă mulţumesc pentru asta. Şi pentru a vă răsplăti această perseverenţă o să vă mai clarific un mit urban legat de maghiarii din România, poate cel mai des întâlnit:

13. Politicienii sunt cei care învrăjbesc relaţiile interetnice, maghiarul de rând se înţelege cu românul de rând

Cine nu a auzit următoarele enunţuri: „românul de rând se înţelege foarte bine cu maghiarul de rând, numai politicieni sunt cei care aduc conflicte”, sau „suntem vecini, prieteni, colegi, niciodată nu am avut probleme, numai politica este cea care încercă să ne facă duşmani ”?. Fiecare dintre noi. E greu de combătut acest clişeu din mai multe motive. În primul rând prima parte este bineînţeles adevărată. Românul şi maghiarul de rând de obicei se înţeleg foarte bine unul cu celălat, sunt vecini, prieteni, colegi, chiar se şi căsătoresc de multe ori. Însă – şi aici vine problema cu această afirmaţie – maghiarul de rând nu discută cu românul de rând (şi viceversa) despre temele spinoase legate de drepturile minorităţilor, despre istorie sau politică. Şi asta e foarte bine. Pentru că dacă ar discuta, foarte probabil s-ar certa, şi acea înţelegere ideală prezentată de acest clişeu nu ar mai exista. Nu cred că este cineva care trăind într-un mediu interetnic din Transilvania nu a avut parte în viaţa lui de o astfel discuţie mai grea, mai frustrantă în viaţa lui de zi cu zi cu prietenul, vecinul, colegul sau chiar iubitul de cealaltă etnie. Şi care a fost concluzia? Mai bine să vorbim despre filme, economie sau sex, dacă nu vrem să ne pierdem prietenul, vecinul, colegul. Pentru că dacă continuăm automat urmează următorul clieşeu: „eu nu am nimic cu ungurii, dar…”
În cazul politicienilor discutarea problematicii drepturilor minorităţilor este obligatorie, aceasta fiind una dintre datoriile lor. Politicienii minoritari sunt votaţi în diferite organisme pentru a reprezenta aceste doleanţe, iar cei majoritari nu pot scăpa de acestă temă (chiar dacă ar dori) atâta timp cât la nivelul respectiv (consiliu local, consiliu judeţean sau parlament) există reprezentanţi ai unei minorităţi. Nu este adevărat că ei ar încerca învrăjbirea comunităţilor etnice (bineînţeles în afară de câţiva gen Gheorghe Funar). Prin afirmarea doleanţelor sau afirmarea respingerii acestora politicianul acţionează tocmai pe placul omului de rând maghiar sau român pe care îl reprezintă, şi al cărui vot trebuie să îl obţină la alegerile viitoare.
Binenînţeles un politician este şi un formator de opinie publică. De acea este foarte important ca politicienii noştri să fie cât se poate de pregătiţi, toleranţi şi deschişi la minte, ca în loc de urlete naţionaliste de tip Vadim Tudor, să dea ambelor comunităţi soluţii acceptabile în care fiecare să îşi poată afirma şi duce mai departe identitatea, spiritul şi valorile folosindu-se de aceleaşi posibilităţi şi drepturi.

Debarasarea de prejudecăţile naţionaliste ar fi un bun început în această încercare.

Articol apărut pe portalul diasporei româneşti: Acum.tv

Link: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9375


Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (I)

Scriind online de mai mult de doi ani pe teme interetnice, am avut parte de sute de discuţii româno-maghiare foarte interesante. Unele au avut sens, altele parcă au pornit din start cu piciorul stâng. Dar nu cred că a fost vreuna în care nu au apărut interlocutori care au venit cu aceleaşi argumente anti-maghiare arhicunoscute şi arhifolosite, care nu prea au acoperire în realitate. Majoritatea lor sunt prejudecăţi născute în conştiinţa românească în perioada tulbure a anilor ’90. În acest articol nu îmi propun să le cataloghez pe toate. Nu mă ocup acum de cele legate de istorie. Istorie obiectivă nu există de nicio parte. În general cred că discuţiile despre istorie sunt total contraproductive, atâta timp când suntem crescuţi cu manuale total paralele. Cred însă că a explica prejudecăţi despre prezent şi viitor ar fi necesar şi binevenit. În continuare o să încerc să arăt adevărul aflat în spatele celor mai folosite 12 argumente, lozinci anti-maghiare din România. În articolul de azi o să discut un număr de 6, urmând să închei materialul săptămâna viitoare, cu alte 6.

1. Ungurii vor să ne ia Ardealul

Acuzaţia clasică, probabil cea mai folosită, cea care vine aproape ca un reflex când se vorbeşte despre maghiari.

În primul rând cu privire la Ungaria ca stat trebuie ştiut că acesta nu şi-a manifestat oficial niciodată interesul, nici politic, nici juridic pentru re-anexarea Transilvaniei după anul 1947. În acel an, prin semnarea tratatelor de la Paris care au încheiat al II-lea Război Mondial statul ungar a recunoscut graniţele actuale fără rezerve. Acest lucru a fost repetat mai recent şi în textul tratatului bilateral româno-maghiar semnat în 1996. Nu există în momentul de faţă nici un partid parlamentar în Ungaria care ar revendica Transilvania, sau alte teritorii pierdute în folosul ţărilor vecine. Ungaria fiind membru NATO şi UE împreună cu majoritatea ţărilor vecine, nici nu şi-ar putea permite enunţarea unor revendicări teritoriale.

În al doilea rând marea majoritate a maghiarilor din România, de asemenea, nu se gândesc deloc la schimbarea graniţelor actuale. Simpatia pentru Ungaria în ultimii ani a scăzut destul de mult, ea nefiind prea mare nici înainte. Majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că au probabil mai mult în comun cu vecinul român din Cluj decât cu un maghiar din Veszprém sau Szolnok. De asemenea, identitatea maghiarilor din România e legata de Transilvania, de transilvanism. Cum Transilvania este în România, patria maghiarilor ardeleni e România, cu toate relele şi bunele provenite din acest fapt.

În al treilea rând populaţia actuală a Transilvaniei (împreună cu Partium, Maramureş şi Banat) este până la 74% românească, maghiarii constituind numai 19,6%. Cu astfel de procente etnice, orice schimbare de suveranitate aparţine domeniului science-fiction.

În al patrulea rând graniţa etnică în Ardeal este atât de încurcată încât ar fi practic imposibil de trasat măcar o nouă graniţă de genul celei din cazul Dictatului de la Viena. Populaţia este foarte amestecată. Azi, în afară de o parte a Ţinutului Secuiesc nu prea mai există localităţi monoetnice maghiare în Ardeal. Dacă ad absurdum s-ar pune această probleamă vreodată, orice încercare de partajare a Transilvaniei în care Ungaria ar lua Ţinutul Secuiesc ar rezulta într-o Transilvanie de Nord majoritar românească, neanexabilă.

În al cincilea rând maghiarii deja „au Ardealul”, cam în proporţia în care îl populează. Prin restituirea unei mari părţi a terenurilor, pădurilor, imobilelor private şi comunitare confiscate de regimul comunist, se poate zice că teoretic comunitatea maghiară are în proprietate o parte a Ardealului. Probabil cam 20%, cât sunt şi din populaţia teritoriului.

2. Ungurii refuză să vorbească româneşte

Să fie clar: marea majoritate a maghiarilor din România vorbesc româneşte la un nivel satisfăcător sau foarte bun. Nu am văzut încă o statistică clară în acest sens, dar după părerea mea cu cel puţin 80% din maghiarii din ţara noastră de poţi înţelege satisfăcător sau foarte bine în limba română. Mai ales maghiarii care trăiesc în regiuni cu populaţie majoritar românească, vorbesc limba majoritară foarte bine, chiar fără accent (de ex. cei din judeţele Cluj, Maramureş, Braşov, Arad).

Vorbind de ceilalţi 20% trebuie ştiut că sunt comunităţi, poate întregi microregiuni mai izolate în Ţinutul Secuiesc şi Partium, unde omul de rând are nevoie să folosească limba română rar, doar la şcoală la ora de română, sau la vreun oficiu judeţean unde întâlneşte un funcţionar care nu vorbeşte maghiara (deşi probabil o înţelege). Folosind limba foarte rar, bineînţeles că omul are greutăţi. Această problemă provine deja din şcoală, din educaţia limbii româneşti neadaptate condiţiilor locale. Dacă un minoritar creşte într-un mediu în care limba română aproape că nu este folosită, ar fi indicat ca ea să fie învăţată ca şi limbă străină. Degeaba ne aşteptăm ca cineva care aude limba doar ocazional, şi nu o foloseşte aproape deloc, să o poată învăţa la acelaşi nivel din clasa a 5-a ca şi unul căruia îi este limba maternă, vorbită zilnic. Problema e că deja din clasa a 5-a, când manualele devin identice, elevul maghiar din Secuime devine dezavantajat. Acest handicap este târât până la sfârşitul clasei a 8-a, sau până la bacalaureat, unde majoritatea iau Limba şi literatura română cu un excelent 5-6, după care se reîntorc în viaţa cotidiană maghiară, fără a cunoaşte limba statului la nivelul de a putea concura cu succes la un loc de muncă unde cunoaşterea bună a limbii române este obligatorie. Astfel ei devin cetăţeni de clasa a II-a (cu şanse de afirmare de clasa a II-a) de fapt deja din clasa 5-a. Preşedintele Traian Băsescu a punctat foarte bine faptul că este necesară o revizuire radicală a modului în care este învăţată limba română în regiuni unde maghiarii sunt în majoritate. Învăţarea corespunzătoare a limbii române de către maghiari este şi în interesul românilor nu numai al maghiarilor. Maghiarii recunosc asta. UDMR vorbeşte de acesta problemă de 15 ani.

Concluzionând: nu există reavoinţă în neputinţa ocazională şi regională de a putea vorbi satisfăcător româneşte. Problema este în educaţie, o educaţie în cazul căreia din păcate mândria naţionalistă („cum să fie româna învăţată ca limbă străină în România?”) este mai importantă decât eficacitatea.

3. Ungurii sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus.

Există maghiari care sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus, cum există şi români care sunt aroganţi şi îi privesc pe maghiari de sus. Aceşti oameni sunt însă în minoritate de ambele părţi. Nu se poate nega că la unele grupuri de dreapta, sau de extremă dreapta idea practic nazistă de superioritate a unei naţiuni sau rase, există încă şi azi, ori recunoscută făţiş, ori doar în discuţii private. Dar această mentalitate deşi există la toate naţiunile europene, este de obicei una izolată. Nu cred că cei mai mulţi maghiari se uită de sus la români, şi nu cred de asemenea că cei mai mulţi români se uită de sus la maghiari. Commentari de genul „ţărani valahi necivilizaţi” sau „mongoli necivilizaţi”, „noi eram la Roma pe când voi mâncaţi carnea de sub şea” sau „Noi eram Vestul civilizat pe când voi încă cutreieraţi munţii cu turmele de oi” sunt nişte aberaţii naţionaliste ale unor oameni care îşi revarsă toate frustrările naţionale în a huli pe celălalt.

Trebuie de asemenea menţionat şi faptul că stăruinţa unei astfel de mentalităţi de partea unor maghiari a fost ajutată foarte mult de „şmecheria”, „balcanismul”, „miticismul”, „corupţia” unor funcţionari sau politicieni aduşi de noul stat în Ardeal din 1918 până azi. Acest mit de superioritate ardelenesc însă nu este specific numai maghiarilor din Transilvania, el fiind răspândit şi între românii ardeleni.

Există şi un punct comun în „privitul de sus” la maghiari şi români: romii. Din păcate plaga rasistă anti-ţigănească este generală atât la români cât şi la maghiari.

4. UDMR e o organizaţie extremistă, episcopul László Tőkés e un extremist

UDMR nu este o organizaţie extremistă. Pur şi simplu nu este. Nu are mesaje şovine, anti-româneşti, sau anti-alte naţiuni sau grupuri etnice, religioase, sexuale, etc. Nu se pot identifica în mesajele UDMR instigări la violenţă sau la război. UDMR nu are nici în programul său, nici în mesajele sale, vreo referire la o eventuală separare teritorială a comunităţii maghiare, sau măcar a Ţinutului Secuiesc. UDMR nu are aripă înarmată, nu are terorişti sau tabere de pregătire a lor. UDMR nu instigă la nerespectarea legilor, la revoltă, nici măcar la „rezistenţa pasivă” de tip Ghandi.

O organizaţie extremistă ar presupune măcar unele din cele menţionate mai sus. UDMR este o organizaţie politică care îşi desfăşoară toată activitatea respectând legile României. Dacă nu ar fi aşa, ea ar fi fost interzisă de mult. Uniunea a câştigat nenumărate procese în acest sens, mai ales împotriva PRM-ului.

László Tőkés este o figură neînţeleasă în politica românească. El a fost numit extremist cam la mijlocul anilor ’90, pentru nişte mesaje care la vremea respectivă „spărgeau becul” în viaţa politică autohtonă. Trebuie ştiut că majoritatea mesajelor sale de atunci sunt astăzi folosite şi de UDMR, fără a crea vreo indignare extraordinară în viaţa publică din România. Tőkés de fapt vorbea deschis de autonomie teritorială şi culturală (deşi nu folosind exact aceşti termeni) pe vremea când reprezentantii UDMR, fiind în Bucureşti de ceva timp şi cunoscând exact posibilităţile reduse ale vremii, încercaseră obţinerea unor doleanţe mai moderate, cum ar fi legea învăţământului favorabilă minorităţilor, universitatea în limba maghiară, dreptul de folosire a limbii în administraţie şi altele. Mesajele din domeniul etnic ale lui Tőkés nu au fost niciodată extremiste în sensul celor amintite mai sus. El pur şi simplu a cerut prea mult, prea devreme, fără a şti pe dinăuntru care era atmosfera în politica din Bucureşti în anii 90. Azi mesajele politice în materie de drepturi minoritare ale lui Tőkés şi UDMR deja diferă foarte puţin.

Dacă există un domeniu în care europarlamantarul-episcop se apropie de extremism (deşi cu siguranţă nu îl atinge), acesta aparţine mesajului religios, câteodată aproape fundamentalist, el făcând vâlve în Parlamentul European prin cerinţa de a „întoarce Europa la rădăcinile creştine”, prin oficializarea creştinismului ca religie a Uniunii Europene, prin ideea necesităţii ca bisericile şi preoţii să facă politică contra „ateismului materialist” al Europei Centrale şi de Est şi a „ateismului vulgar” al societăţilor de consum din ţările Europei de Vest.

5. Ungurii au pretenţii exagerate, şi dacă acestea ar fi satisfăcute ei ar avea mai multe drepturi decât românii

În primul rând trebuie clarificat un lucru: opinia publică românească nu cunoaşte aproape deloc legislaţia minoritară a altor ţări. Nu este mare diferenţă nici în cazul politcienilor sau al jurnaliştilor români. Aceasta este o problemă şi a politicienilor maghiari, care poate nu s-au străduit îndeajuns să facă cunoscute modelele de legislaţie minoritară evoluată din Europa. Ca să calificăm nişte pretenţii exagerate, sau ca să facem afirmaţii de genul „maghiarii au mai multe drepturi deja decât celelalte minorităţi din Europa” ar trebui să ştim care este adevărul obiectiv, juridic, în materie. Să fiu cât mai concis: în Europa sunt cel puţin 13 comunităţi minoritare etnice care au mai multe drepturi decât maghiarii din România. Bineînţeles că sunt şi destule care au mai puţine drepturi (de obicei cele de dimensiune mai mică). Pretenţiile maghiarilor nu devin exagerate dacă le compari cu unele drepturi colective pe care le au bascii, catalanii, austriecii tirolezi din Italia, suedezii din Finlanda sau germanii din Belgia. Ca să dau şi detalii: de exemplu în regiunea autonomă suedeză Aland din Finlanda, un finlandez poate primi reşedinţă numai dacă locuieşte 5 ani în teritoriu şi a învăţat bine limba suedeză. Alt exemplu: în Tirolul de Sud (Italia) orice funcţionar sau poliţist poate fi angajat numai dacă vorbeşte bine limba germană. Ţara Bască (Spania) are un parlament, un guvern şi un sistem de educaţie şi poliţie proprie. Exemplele ar putea continua cu drepturile economice ale Cataluniei, cu dreptul la politică externă proprie a Insulelor Aland, etc.

Dacă în materie de drepturi minoritare să zicem că Ţara Bască sau Tirolul de Sud reprezintă 100%, iar situaţia curzilor din Turcia reprezintă 0%, putem zice că situaţia juridică a maghiarilor din România este undeva pe la 60-65%. Deci încă este mult de luptat pentru politicienii maghiari.

De asemenea trebuie înţeleasă idea de discriminare pozitivă, sau zisă mai modern: affirmative action. Dacă de exemplu dai unui minoritar dreptul de a se adresa autorităţii locale în limba proprie, el nu primeşte mai multe drepturi, pentru că pentru el limba materna nu este cea majoritară. Prin acest gest drepturile lui sunt pur şi simplu egalizate cu cele ale unui majoritar. Affirmative action aduce minoritatea la nivelul majorităţii, nu deasupra lui. În România pentru minoritar nu limba română este limba maternă. Pentru minoritar, nu folosirea aceleaşi limbi (a limbii române) este egalitatea, ci posibilitatea folosirii limbii materne, în acelaşi fel cum are dreptul şi majoritarul să-şi folosească limba proprie. Trebuie să încercăm să ieşim măcar pentru un moment din perspectiva proprie, subiectivă, altfel nu putem înţelege esenţa drepturilor minoritare. Majoritarul nu are nimic de pierdut dacă minoritarul îşi poate folosi limba proprie, fiindcă drepturile sale (ale majoritarului) nu se schimbă şi în nici un caz nu devin mai mici.

6. Ce drepturi au românii din Ungaria? Lor de ce nu li se dă autonomie?

În Ungaria sunt cam 8.000 de români. Asta înseamnă opt mii, respectiv 0,08% din populaţia Ungariei de 10 miloane. În România sunt aproape 1,5 milioane de maghiari, respectiv 6,6% din populaţia ţării. Din punct de vedere al drepturilor minoritare lucrurile sunt diferite. Aici numărul contează enorm. Comunitatea românească din Ungaria este una foarte mică, într-un grad avansat de asimilare şi divizată politic.

Maghiarii din România, cu cei 1,5 milioane de persoane, sunt cea de a doua minoritate etnică ca mărime din Europa după catalanii din Spania, care numără peste 6 millioane. Să facem nişte comparaţii ca să vedem de ce mărimea unei comunităţi etnice are o mare relevanţă.

În Europa există populaţii apropiate sau mai mici care au ţară proprie suverană: Slovenia (1,9 milioane), Estonia (1,3 milioane), Cipru (0,8 milioane), Muntenegru (0,7 milioane), Luxemburg (0,5 milioane), Islanda (0,3 milioane) să nu mai vorbesc de ţările pitice. De asemenea există minorităţi apropiate sau de obicei mai mici care au autonomii teritoriale pe criterii etnice: bascii din Spania (2.1 milioane), germanii din Tirolul de Sud – Italia (0.3 milioane), suedezii din Finlanda (0.3 milioane), francezii din Vale de Aosta – Italia (0,1 miloane), găgăuzii din Rep. Moldova (0,15 milioane), germanii din Belgia (0.07 milioane), feroezii din Danemarca (0,05 milioane), etc. Maghiarii din România sunt deci 1,5 milioane. Dacă această minoritate cu această mărime ar fi undeva în Europa de Vest, foarte probabil ar beneficia deja cel puţin de o autonomie teritorială pe criterii etnice.

Eu am toată simpatia pentru românii din Ungaria, chiar simt şi o oarecare solidaritate cu această comunitate, ei fiind celălalt grup care cunoaşte amândouă culturile, cea maghiară şi cea românească. Totuşi trebuie văzut că cei circa 8000 de români din Ungaria sunt o comunitate foarte mică, răspândită într-o mână de sate aprope de graniţă, şi în oraşul Gyula.

Şi încă ceva, foarte important: românii din Ungaria de fapt beneficiază de autonomie culturală, ca şi toate celelalte minorităţi etnice ale Ungariei, conform legii nr. LXXVII din 1993 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice. Ungaria deci, are o lege a minorităţilor încă din 1993, fapt ignorat întotdeauna în discursurile politicienilor români. Această lege acordă drepturi largi în domeniul culturii, al educaţiei şi al folosirii limbii prin delegarea unor puteri aşa numitelor „autoguvernări minoritare” („kisebbségi önkormányzatok”). Aceaşi lege interzice expres de exemplu orice act prin care se încearcă asimilarea forţată a minorităţii sau orice modificare intenţionată a compoziţiei etnice a unei localităţi sau regiuni locuite de o minoritate.

România oare când o să aibă măcar o astfel de lege a minorităţilor?

Articol apărut pe portalul diasporei româneşti: Acum.tv

Link: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9328


De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom

Oricând deschizi pagina de web a unui canal de ştiri sau a unui cotidian din România şi vezi o ştire despre maghiari, poţi să fii sigur, că sub ştire la comentarii o să găseşti zeci, poate sute de opinii de genul „afară cu b**ii din ţară” sau „büdös oláhok (valahi împuţiţi)”. Chestiunile interetnice, probleme minorităţii maghiare sunt poate cele mai divizante existente în ţara asta între două comunităţi diferite. Câteodată cred că aceste diferenţe de percepţie sunt ireconciliabile. Totuşi, întotdeauna, şi din ce în ce mai mult, apar şi comentarii de genul, „istoria nu este obiectivă nici de o parte nici de cealaltă”, „important e viitorul şi nu trecutul”, „trebuie văzut cât şi ce se poate acorda acum”, etc.

Poate una dintre cele mai spinoase chestiuni este cea a autonomiei. Prima problemă cu autonomia este faptul că foarte puţin ştiu exact despre ce este vorba. Nici măcar majorității maghiarilor nu le este clar ce înseamnă exact acest cuvânt magic. Explicaţii scrise în limba română sunt aproape inexistente. De aici şi faptul că de obicei oamenii care discută înverşunat habar nu au despre ce vorbesc, in realitate.

Diferenţa dintre autonomia culturală şi cea teritorială

În primul rând trebuie să facem diferenţa între autonomia culturală şi cea teritorială pe criterii etnice. Autonomia culturală, poate pe jumătate deja existentă în România, presupune ca în domenii precum educaţia (de la grădiniţă până la doctorat), cultura (cam tot ce intră aici de la teatru până la muzee) şi bisericile proprii, minoritatea să-şi decidă propria organizare, propriile programe, propriile materiale de studiu sau de prezentare, propriile decizii de finanţare. Actualmente, majoritatea acestor drepturi există doar în cazul bisericilor, care sunt practic singurele instituţii real autonome din România. În rest toate intră sub umbrela ministerelor de resort aproape în acelaşi mod ca şi cele majoritare. În cazul autonomiei culturale toate drepturile provenite din aceasta se pot utiliza oriunde în ţară unde respectiva minoritate există în număr destul de mare pentru a avea oricare dintre instituţiile proprii menţionate mai sus. Autonomia culturală nedepinzând de un teritoriu anume ar fi benefică într-un fel sau altul, probabil pentru 95% din maghiarii din România, din Covasna până în Satu Mare sau Timiş. Autonomia culturală este practicată la diferite niveluri în majoritatea ţărilor europene pe teritoriul cărora există minorităţi însemnate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice este însă o construcţie juridică care este legată de un teritoriu exact specificat. De obicei acest teritoriu este unul în care minoritatea este în majoritate. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune largi drepturi de autoguvernare, începând de la o autonomie administrativă lărgită (mini-parlament şi mini-guvern propriu), până la o autonomie financiară mai puternică decât a celorlalte regiuni ale ţării.

Ce este şi ce nu este autonomia teritorială pe criterii etnice?

În primul rând autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului. Un teritoriu autonom este în interiorul graniţelor internaţionale ale ţării, fiind doar una dintre multele unităţi administrativ teritorale ale statului respectiv .

Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat. Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.

Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică. În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE (În Italia: Tirolul de Sud, Vale d’Aosta; În Finlanda: Insulele Aland; În Spania: Ţara Bascilor, Galicia, Catalunia; În Belgia: Comunitatea germană din Belgia; În Regatul Unit: Insula Man) şi 4 în afara UE (În Rep. Moldova: Gagauzia, În Macedonia: Comunitatea albaneză din Macedonia, În Ucraina: Peninsula Crimea; În Serbia: Voivodina – autonomie multietnica). Din aceste autonomii doar 2 au cunoscut reale conflicte interetnice: Ţara Bascilor şi Comunitatea albaneză din Macedonia. În amândouă cazuri aceste conflicte au pornit înaintea existenţei autonomiei teritoriale şi s-au sfârşit după acordarea acesteia. Un alt exemplu elocvent este arhi-discutatul Kosovo, unde conflictul a pornit exact din cauza anulării unei autonomii deja existente de mult timp şi s-ar fi putut încheia prin re-acordarea acesteia. Însă guvernul lui Milosevici a ales înlăturarea populaţiei albaneze prin forţă în schimb…

De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).

Putem vedea deci că autonomia teritorială este o contruţie juridică cu efect stabilizator. Prin acordarea unui nivel de autoguvernare ridicat unei minorităţi de mari dimensiuni se ajunge la diminuarea tensiunilor politice şi lingvistice inter-etnice. Ceea ce e şi mai important este faptul că prin acordarea acestei autonomii se începe un lung proces de loializare voluntară a acestei minorităţi: minoritatea „se va simţi” acasă în ţara „adoptatoare” şi văzându-şi şansele de păstrare şi de afirmare garantate pe termen lung, îşi va dezvolta un ataşament real şi voluntar (nu forţat prin lege) faţă de această ţară.

Câteva precizări cu privire la istoria autonomiei Ţinutului Secuiesc

Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, de la mijlocul sec XIII. până la 1878. Această autonomie le-a conferit secuilor un sistem de drepturi speciale în evul mediu, teritoriile lor (scaunele) având drepturi de legiferare, de administrare, de judecare şi de politici militare proprii. Mândria secuilor provine din aceste secole, când, ca a treia „naţiune” (naţiunea în sens de drept medieval) a Transilvaniei, ei nu intrau în sistemul nobiliar al Regatului Maghiar, fiecare secui născându-se liber, având dreptul de a-şi alege liderii, neputând fi pus în iobăgie. În 1878 parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar în 1867. Secuii nu s-au opus, considerând reintegrarea în patria-mamă un fapt firesc.

După anexarea Transilvaniei de către România, problema posibilei re-înfiinţări a autonomiei secuieşti nici nu s-a putut pune. Statul român prin noile reorganizări teritoriale şi structuri ale administraţiei publice a făcut tot posibilul pentru a diminua orice cerinţă de autonomie culturală ori teritorială. În perioada interbelică marea luptă s-a dat pentru păstrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale proprii, autonomia teritorială nici măcar nu a intrat în discuţie, deşi şi în perioada respectivă maghiarii au avut partidul propriu în parlamentul României (rar la guvernare însă).

Autonomia teritorială pe criterii etnice a secuimii a fost pusă foarte serios în discuţie doar după cel de al II-lea război mondial prin faptul că Uninea Sovietică a cerut garanţii serioase de respectare a drepturilor minorităţii maghiare, dacă România ar fi să primească înapoi Ardealul de Nord anexat de Ungaria în timpul războiului între 1940-1944. Acest lucru intrând în fapt, conform promisiunilor făcute de România, în 1950 a luat fiinţă Regiunea Autonomă Maghiară. Teritoriul acesteia până la reorganizarea din 1960 a cuprins Ţinutul Secuiesc istoric (cam judeţele Covasna şi Harghita actuale + valea Nirajului şi municipiul Târgu Mureş) respectiv regiunea de nord a judeţului Mureş actual (Ţara Gurghiului şi valea Mureşului). Bazat pe recensământul din 1956, 77,3% din populaţie erau maghiari, 20,1% români. În 1960 prin scăderea presiunii sovietice, s-a reorganizat teritoriul autonom, luându-se din acesta judeţul Covasna de azi, şi adăugându-se mai mult din regiunea Mureşului şi a Târnavelor de mijloc, cu clara intenţie de diluare a compoziţiei etnice. Sub noul nume Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară majoritatea maghiară s-a redus la 62%. Ultimul an al existenţei oricărei autonomii în Ţinutul Secuiesc a fost anul 1968, când regimul lui Ceauşescu a decis reorganizarea teritorului ţării pe judeţe, astfel ştergând de pe hartă şi această ultimă construţie menţionată anterior. Autonomia maghiară din secuime existentă între 1950-1968 presupunea mai mult drepturi lingvistice şi culturale decât drepturi de autoguvernare proprie. În practică s-a făcut acelaşi comunism de colhoz ca în toată ţara, numai că mai mult în limba maghiară. Singurele beneficii serioase a fost simbolismul autonomiei şi câteva instituţii culturale maghiare înfinţate în această perioadă.

Chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc azi

Autonomia teritorială pe criterii etnice în România a fost practic un subiect tabu din 1968 până la începutul anilor 2000. A devenit parte serioasă a discursului politic etnic maghiar după ruperea din UDMR a aripii radicale în 2002 (ulteriorul Partid Civic Maghiar) şi după înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) în 2003. Un proiect de lege care re-înfiinţa teritorul autonom al Ţinutului Secuiesc cam pe linia graniţelor istorice, a fost elaborat de către CNS şi a fost introdus în parlamentul României de către căţiva deputaţi şi senatori ai UDMR la sfârşitul lui 2003. În ianuarie 2004 amândouă camerele parlamentului au respins acest proiect de lege fără ca el să intre măcar în discuţia din plen.

Vezi harta proiectului CNS din 2004 transpusă pe harta etnică a Ţinutului Secuiesc:

443px-szekely_land_issues_svg

(Sursă: Wikipedia)

De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?

• Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală.

• Ar oferi a construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi.

• Simbolisitică şi turism bazat pe recunoaşterea existenţei Ţinutului Secuiesc. Scoaterea la iveală şi recunoaşterea unicităţii acestei regiuni, cu privire la cultura, limba, architectura locală, la obiceiurile locale. De fapt recunoaşterea unui fapt existent, a unei moşteniri unice şi unei mândrii locale existente de peste 700 de ani – o moştenire culturală şi istorică autentică, demnă de nivelul Maramureşului sau al Bucovinei, dar care lipseşte cu desăvârşire din literatura unor ghiduri turistice şi documente de prezentare oficiale bazate pe ignoranţă şi pe nepăsare, scrise cu o clară tentă naţionalistă.

• Prin acordarea acestei autonomii s-ar stabiliza această regiune, înlăturând majoritatea tensiunilor politice şi lingvistice actuale. Vezi în acest sens succesele autonomiilor etnice din Italia, Finlanda sau Belgia (germanii). Trebuie menţionat că Ţinutul Secuiesc este la cel puţin 350 de km de Ungaria, astfel orice idee de separatism este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Nimeni, nici un om întreg la cap nu doreşte acest lucru.

• Neinterferenţa Bucureştiului în numirea organelor de conducere a autorităţilor descentralizate, a instituţiilor culturale, de educaţie, etc. – astfel păstrarea procentelor etnice în aceste instituţii prin statutul autonomiei. Acest lucru ar fi benefic deopotrivă maghiarilor şi românilor din această regiune, prin faptul că s-ar pune capăt politicii ascunse de românizare sau de maghiarizare în diferite instituţii, depinzând de cine îi controlează.

• Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriul. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.

• Prin acordarea unor drepturi de autoguvernare administrativă, drepturi lingvistice şi culturale, drepturi de autonomie fiscală, s-ar ajuta foarte mult dezvoltarea instituţională şi economică a regiunii, prin asumarea unei responsibilităţi mult mai mari de către localnici în dezvoltarea „regiunii proprii”.

• Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.

• În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:

„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Articol apărut la data de 15 februarie în revista online a diasporei româneşti: Acum.tv

link: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9177