E un timp pentru a vorbi despre nedreptăţi, reale sau închipuite. Despre discriminări adevărate, dar şi despre cei care fac abuz de cuvântul discriminare, fie ei minoritari sau majoritari. E un timp pentru a propune noi formule administrative sau a se opune lor şi un timp pentru fluierat politicienii ultranaţionalişti, români sau maghari.
Dar există şi un timp pentru a lăsa toate acestea de-o parte, pentru a ne concentra asupra lui együtt. Asupra lui împreună.
Recent, un pas către împreună l-a făcut, pe blog, Tihi, cu clipul lui, invitându-i pe ardeleni să îşi (re)descopere identitatea culturală comună. Clipul lui Tihi poate fi folosit că un element de legătură între români, maghiari, şi alţii. Poate fi văzut ca un pod, ridicat între oameni care îşi săpa, sau pot fi tentaţi să îşi sape « şanţuri de apărare » inutile. Dar un pod mai mult pentru ardeleni…
Dar pentru noi, cei din Regat, care vrem să ne apropiem de maghiari (de cei din România, dar nu numai), pot exista astfel de poduri ? Dar pentru un secui care nu a ieşit până acum din regiunea sa, dar e conştient că la Bucureşti sau Iaşi există şi oameni normali, şi nu doar regăţeni leneşi şi tupeisti/ultranaţionalişti?
Da, pot exista şi pentru noi, ceilalţi, poduri. Doar să ştim să le ridicăm.
Un pod poate fi ridicat, de pildă, dintr-o carte ungurească. De care ne îndrăgostim într-atât încât vrem să ştim mai multe despre maghiari (dacă eşti ungur, înlocuieşte peste tot cu român(e(a)sc(ă)) 🙂 . Sau prin efortul de a învăţa măcar două vorbe din limba celuilalt…
Un pod poate fi clădit pordind şi de la o imagine:
De exemplu o poză cu o kopjafa (plural : kopjafák), gen de monument funerar secuiesc ce seamănă, adesea izbitor, cu Coloana infinitului (probabil cel mai profund simbol naţional al nostru). Creaţii precum kopjafák sunt elemente de legătură superioare, pentru că e nevoie doar de puţină sensibilitate că să remarci similarităţile pe care le au cu cele româneşti. Poduri mai trainice, aşadar. E greu de spus cine s-a inspirat de la cine în cazul Kopjafa (în vechime aveau şi românii astfel de stâlpi, cu scop funerar) şi ar fi inutil, de altfel, să iniţiem o astfel de discuţie.
Uneori însă, artişti români sau maghiari se inspiră cu bună ştiinţă din cultura/limba celorlalţi. Operele lor sunt o pildă clară de depăşire a barierelor naţionaliste de către oameni luminaţi. Un exemplu celebru este Béla Bartók, care ne-a onorat compunând «Dansuri populare romanesti», ducând mai departe numele nostru în lumea largă.
La alt nivel, poate, şi mult mai recent, aş menţiona cântecul ludic trilingv al Adei Milea: Magyar Song.
Sau acest dans de la Naplegenda, care îmbină elemente maghiare, româneşti (căluşul) şi altele. O răscruce de poduri, care ar fi funcţionat mai bine că liant dacă originea influenţelor ar fi fost menţionată (însă nici mult iubitul Goran Bregovic nu spune întotdeauna când se inspiră din muzica românească… ). Iată un clip din Naplegenda (Legenda Soarelui):
Din păcate, nu toată lumea înţelege că astfel de creaţii ne pot ajută să ne apropiem şi să uităm, (măcar pentru câteva minute dacă nu pe termen lung) de durerile provocate de istorie şi politică, de care fiecare suferă mai tare decât celălalt. Comentariile de la acest videoclip pe youtube, sau la « Dansurile româneşti » sunt exemple bune că mulţi preferă să îşi adâncească şanţurile de apărare decât să ridice poduri…
Măcar noi să încercam contrariul…
*Post scris de prietenul nostru Olahus, etnic român, Bucureşti
Limba Cailor 