Mircea Badea si adevărul despre siteul CJ Covasna

Contrar afirmațiilor lui Mircea Badea, siteul CJ Covasna funcționează perfect și în limba română.
Atât și nimic mai mult despre acești spălători de creier care prezentau într-un stil sub orice critică și neadmisibil neadevăruri despre Ținutul Secuiesc.

Așa numitul liberalismul PNL-Tineret…

Note:

1. Mă abțin (deocamdată) de comentarii, fiind vorba despre un pliant care cade în categoria: no comment.

2. Acest pliant a fost pus azi în sute (dacă nu mii) de cutii poștale în Cluj-Napoca.

Aşa numitul Ţinutul Secuiesc…

În jurnalismul românesc s-a înrădăcinat o expresie, care iată apare mai tot timpul pe paginile tabloidelor când e ceva problemă (falsă). Despre ce altceva ar fi vorba decât despre ”aşa numitul Ţinut Secuiesc”, frază care s-a renăscut ca pasărea Phoenix, de data asta pe Hotnews. În articolul său, Victor Cozmei arată fără dar şi poate punctul lui de pornire privind (falsa) problemă a Ţinutul Secuiesc: ”asa numitul Tinut Secuiesc (denumire ce nu reprezinta o unitate administrativa)”. Aţi priceput, aşa-i? Așa numitul… adică ceva, ce se cheamă aşa, dar nu există, căci nu este o unitate administrativă???

Eu personal accept acest punct de vedere pe care nu vreau să comentez, că pică într-o categorie chiar aparte, cu o singură condiţie:

de azi încolo toţi politicienii, împreună cu jurnaliștii (în frunte cu doamnele/domnişoarele de la secţia Vremea a telejurnalelor) şi cu toată gaşca de experţi peste noapte a regionalizării României să folosească denumirile istorice cu prefixul ”aşa numitul”, adică aşa numitul Maramureş, aşa numita Crişana, aşa numita Oltenia, aşa numita Dobrogea, aşa numita Transilvania, aşa numita Moldova, aşa numita Ţara Moţilor, aşa numita Ţara Făgăraşului, aşa numita Ţara Bârsei… pentru că, aţi ghicit, sunt denumiri care nu reprezintă o unitate administrativă.

Nemaivorbind de aşa numitul Bucovina unde doamna Udrea ne aşteaptă de Revelion sau de Paşti!

Ceartă și sărăcie

Demnitarii noștri clujeni (români și maghiari) se bat în (dez)acord deplin pentru tăblițele montate și demontate – în timp ce Bechtel tocmai își face bagajele pentru a se-apuca fără întârziere de autostrada din Kosovo(!).
Va pleca în liniște, cât mai discret, nu cumva să ne deranjeze în mijlocul discuțillor aprinse.

Aș renunța chiar la indentitatea mea maghiară

(și nu glumesc) dacă în schimb ar veni ceasul în care – în sfârșit – meleagurile noastre vor fi populate de oameni normali, cu probleme normale.
Dar parcă văd că o să rămân cu maghiara mea…

Oglinda

Cocalari.com

Teoretic un sait cu – să zicem așa – tentă educativă, prezentând într-o manieră parabolică kitsch-ul, falsul, superficialitatea învelită în staniol aurit și primitivismul din societatea românească (mai ales în rândurile tinerei generații). Practic însă majoritatea cititorilor – mai ales ale comentatorilor – tot sunt niște cocalari (asta rezultă clar din nivelul, limbajul și stilul remarcelor) care însă se cred cu mult-mult mai presus decât cei abordați, adică țăranii în sensul cel mai prost al cuvântului: fluturând bancnote, asortând aur de esență tare cu cei mai de trendy treningi Nike, decorând Dacii amărâte (sau din contra, SUV-uri BMW, Audi sau Mercedes de ultimă generație) într un mod mai mult decât penibil și pozându-se în ipostaze de te apucă râsul (sau plânsul, după caz).

Cum membrii unei anumite etnii sunt oarecum suprareprezentate în posturi (dar nici pe departe în mod exclusiv), rasismul, xenofobia, șovinismul se simt ca și ei acasă în comentariile stimaților cetitori care nu-și dau seama nici de-a ruptul capului că li s-a întins o capcană: pe aici 

totu-i de fapt oglindă.

Acest efect de oglindă s-a cam amplificat când s-au postat (în sfârșit?) niște clipuri de manele(!) ungurească. Da! Exact același stil, fete „prea-frumoase”, beemveu (insistând suficient de mult la jenți strălucitoare și cauciucurile de /40 sau chiar /35), lănțișoare (de fapt lanțuri!) de aur, și tot tacâmul indispensabil unui clip manelist de cea mai joasă speță.

Atât a trebuit numai comentatorilor cu minte prea mărginită și complex de superioritate reprimată: la lista lungă și stufoasă acelori lucruri în care românii sunt mai buni decât ungurii (cam totu’, nu-i așa?)

s-au adăugat și manelele.

de curiozitate m’am uitat si la alte videouri ale ungurilor aia talentati…si am ajuns la concluzia ca manelele de la noi sunt arta pe langa ale alora…niste penibilitati iesite din comun…fernando sau mai nou patrick sunt pistol cu apa pe langa aia 😀 (acvila)

Alții s-au abținut de la argumentațiile stufoase și s-au mulțumit cu un

bozgori imputiti (aurel)

sau

cea mai de cacat natie! (madalin)

Dar remarcile cele mai delicioase aparțin – fără drept de apel – unui anumit Ion

cea mai imputita limba e asta a maghiarilor. MEC MEC MEC ca in filmu ala cu Atacul Martienilor

respectiv untouchabll3:

that is not a gipsy dude. That is a fuckin’ alien. LImba maghiara suna ca dracu. E urata de la sine la fel si oamenii. NU am nimic cu ei dar parca ar fi extraterestrii in pula mea

Cu asta am și ajuns iarăși la limba cailor. Care sună, bineînțeles, ca dracu. Cel puțin pentru distinșii noștri domni, care nu prea și-au dat seama că orice părere despre sonoritatea unei limbi străine este oarecum subiectivă și extrem de controversată. Oare care o fi limba cea mai dulce, ca fagura de miere? Bineînțeles aia maternă. Nu trebuie să fii o minte prea strălucită să-ți dai seama: pur și simplu așa funcționează creierul uman. Și am băniuala că un bă pulă, futemași mă-ta în cur n-ar suna chiar așa de bine unei urechi străine – chiar dacă individul nu știe o boabă românește…

Așa o fi și cu maneaua asta.

Înjurături cu sutele pe post de apreciere la adresa unei piese mai „reușite” de Adrian Minune, Guță & co., dar când vine vorba de manele ungurești („modern gypsy music from Hungary“) imediat „parcă tot ai noștri sunt mai buni.”

Hmm… tare îmi vine aminte deplasarea de afaceri în Constanța cu partenerul nostru englez, când – ca și cum se mai întâmplă în asemenea cazuri – trebuia să luăm cina undeva. Însă nicidecum nu puteam delecta oaspetele nostru cu manele live! După șirul lung de căutări prin restaurante pierzând încetul cu încetul orice speranță am avut totuși noroc: am dat de un taximetrist care se lăuda că el știe un restaurant mai select unde nu se cântă manele.

Ei, sunt curios de faza asta în Siófok, pe malul lacului Balaton. Sau chiar în legendarul Hajdúszoboszló,

capitala aquapark-urilor și cocalariei maghiare.

Posibil să vezi acolo tot feluri de oameni (mai frumoși sau mai urâți de la sine), să auzi „modern gypsy music” pe toată gama calitativă, dar un lucru-i cert. Vei găsi cu ușurință și localuri sau restaurante unde vei fi lăsat în pace din punct de vedere al poluării artistico-fonice.

Și cu această premisă parcă nu sunt chiar așa de dispus să intru în discuții pe tema „ai căror idioți sunt un pic mai puțin idioți“. Dacă o fi să fie românii mai țepeni în arta aceasta manelistă, să fie și sănătoși. Liniștea – ca și alternativă – zău că nu poate fi chiar așa de rea…

Ținutul Secuiesc și România

Am fost întrebat de un comentator despre „cum comentez impertinența unui ministru din Guvernul României care, de 15 martie, se alătură unei gloate care scandează «Ținutul Secuiesc (sic!) nu e România»”? Ei, întrebarea în sine nu, dar subiectul poate chiar merită un întreg articol…

Răspunsul de fapt e foarte simplu, chiar și banal. Comentez ca și impertinența unui suporter de bună credință care are ghinionul de a urmări derby-ul exact din acea parte a tribunei în care ultrașii tocmai fac ravagiu demn de prima pagină a ziarelor. Punct.

Dacă cineva mai e curios și asupra faptului cum comentez personal evenimentele reprobabile din Cluj la 15 Martie, răspunsul e și mai simplu. Citește doar articolul pe blogul meu liberal respectiv comunicatul Cercului Liberal (din care fac parte), publicat printre altele și pe blogul lui Czika Tihi – din păcate disponibile numai în ungurește.

Clarificându-se astfel problemele noastre extrem de importante care ne frământă mult mai mult decât situația economică și morală precară a țării, permiteți-mi și mie cu această ocazie niște remarci acestui subiect deosebit de spinos.

Cică „Ținutul Secuiesc nu e România“.

O afirmație cu valoare logică evident falsă (vezi ‘FALSE’ în algebra booleană), cu scopul clar de a scoate din sărite pe Românii De Profesie (unii chiar cu normă 1½) care ajung la orgasm când au ocazia de a fi jigniți în asemenea hal. Afirmație așa de ridicolă încât chiar și Consiliul National Maghiar din Transilvania (CNMT) a lui Tőkés a condamnat acei tineri puși pe „glume“ care n-au avut nimic mai bun de făcut în 15 martie de a se juca de-a Garda Maghiară, Transylvanian version.

Dar hai să ne gândim care o fi originea poate nu chiar așa de stupidă a unei declarații așa de stupide. Și să presupunem (prin absurd, Pentru Liniștea Noastră) că deodată s-ar ivi situația unică pentru cei din Ținutul Secuiesc de a alege o formă statală pentru ținutul lor. Și să vedem care sunt variantele demne de luat în calcul.

• Stat independent secuiesc. O variantă incitantă și cu o deosebită încărcătură de romantism – la prima vedere. Dar dacă te gândești cum ar fi să trăiești într-un stat independent cu resurse limitate – mai mult, și înconjurat 100% de o țară eventual nu prea prietenoasă (reacție poate firească după ce te desprinzi de ea), lucrurile nu par a fi chiar așa de tentante.
• Anexarea la Ungaria. Ei, vecinii noștri au trăit și vremuri mult mai glorioase (doar să comparăm cele două țări imediat după prăbușirea dictaturilor comuniste – incomparabile ca și duritate dar în esență foarte similare) însă privind în ce hal au ajuns acum trebuie să fii beteag la cap să te anexezi lor de bunăvoie. Nemaivorbind de lipsa unui „coridor” spre noua patrie-mamă. (Enclavele și așa suferă peste tot în lume. E pur și simplu o situație nefirească.)
• Evident, păstrarea configurației actuale, adică de a aparține în continuare României.

Și știm foarte bine toți, fie cosmopoliți sau naționaliști, liberali sau conservatori, comuniști sau legionari că la un eventual referendum locuitorii județelor Harghita și Covasna ar opta cu majoritate covârșitoare asupra primelor două opțiuni – chiar în ciuda faptului că sunt exact cele la care am reușit să subliniez obiecțiuni serioase. Mai pe românește și pe înțelesul tuturor: acești oameni ar alege separarea în mod disperat, chiar dacă raționalitatea ar dicta exact contrariul. Adică pur și simplu nu se consideră a fi acasă în propria lor țară! Orie ar sta la baza acestei alegeri ciudate

e o acuzație foarte gravă, stimați Români De Profesie.

Adică concetățenii voștri nu se simt bine în „compania” voastră. Aveți vreo explicație plauzibilă?

Da, se poate spune că lucrurile sunt clare, toți sunt șovini de pe acolo. Dar hai să lăsăm poveștile. Ușor de afirmat – și problema mai ușor de ocolit. Adevărul trist este că secuii chiar se simt că ar fi ținuți forțat, împotriva propiei lor voințe într-o formațiune statală anume. Deși România nu pare să fie țară opresoare prin esență, nici secuii niște deținuți.

Atunci – în loc de afirmații, declarații, comunicate, indignări și scandalizări – n-ar fi mai bine să ne reflecăm puțin? Fiindcă aici e limpede că ceva nu e în regulă.
Strict logic vorbind am punctat deja asupra faptului că – în ciuda aparențelor – toți locuitorii Ținutului Secuiesc au interesul de a păstra ținutul lor în cadrul statului Român, chiar dacă n-ar recunoaște acest lucru nici de a ruptul capului. Atunci întrebarea care ar conduce la rădăcina problemei s-ar putea să fie una deosebit de interesantă: mai degrabă

ce interes au majoritarii acestei țări

de a păstra acest ținut considerat „regiune-problemă“, populat în majoritate decisivă de maghiari, în sânul Patriei-mame, România?

O fi clișeul ridicol „Harghita și Covasna e pământ românesc”, sau „România este stat național, unitar și indivizibil“, eventual acest devenit clasic „murim, luptăm, Adealul nu cedăm”? Vor un stat național mare și glorios, indiferent dacă această atitudine ar cam displăcea unei mase nu chiar neglijabile de cetățeni? Sau le e teamă că fără un control statal autoritar secuii ar mânca pe viu populația minoritară românească din regiune?
Ei, clișeele naționaliste aparțin de domeniul no-comment, iar plângerea de soarta minorității românești din Secuime e o ipocrizie crasă din partea naționaliștilor de genul PRM sau chiar Noua Dreaptă. Nu parcă am putea exclude abuzuri de putere în zonă, dar știm foarte bine că șovinilor le pasă prea puțin de românii din secuime (și de eventualele soluții concrete pentru protejarea acestora), ei sunt preocupați doar de două lucruri: de voturile maselor de oameni receptivi la naționalism/antimaghiarism și de

orgoliul național prost înțeles.

Eu aș sugera un motiv mai serios, plauzibil și – nu în ultimul rând – mult mai simpatic: poate totuși ne leagă pe noi toți din țara asta o serie de interese comune –  economice, culturale și de civilizație – și știm că împreună va fi mai frumos, plăcut și ușor de a construi o patrie a tuturor cetățenilor în care poți și merită să trăiești demn și decent.

Ei, atunci? Chiar e așa de tragedie dacă această versiune presupune și un anumit efort – unul mult mai mare decât de a scăpa de problemă prin stereotipuri naționaliste? Dacă nu,

aș propune un mic „manual de utilizare“

pentru cei care consideră că micile sacrificii în favoarea reconcilierii și așa numitele „concesii“ privind drepturile naționale fac mult mai mult bine decât rău în privința intrării lucrurilor în normalitate:

• În primul rând să arătăm că suntem în cunoștință că Ținutul Secuilor într-adevăr este o regiune aparte, privind cultura, mentalitatea, obiceiurile și – nu în ultimul rând – componența etnică și religioasă. N-o să le stârnim simpatia dacă tot încercăm să formăm Ținutul Secuilor pe chipul altori regiuni din România, darămite afirmăm că Ținutul Secuiesc nici nu există!
• Să ne abținem să le tratăm ca niște potențiali șovini care nu suportă români în preajma lor. Mult amintitul liberal Csibi Magor tocmai a dezasamblat „mitul urban“ de a nu fi servit cu pâine în secuime dacă nu știi ungurește, iar un articol similar apărut pe blogul nostru ajunge la concluzii similare.
• Să acceptăm că au dificultăți foarte mari de a învăța limba română. Chiar și în orașele mai importante ca și Odorheiu Secuiesc poți să supraviețuiești exclusiv cu maghiara, singura sursă de învățarea limbii române rămânând școala. (Eventual și televiziunea, dar cu o remarcă: eu de exemplu urmăresc TVR numai pentru știri și politică. Pentru cultură și divertisment am posturi maghiare mult mai bune. De exemplu în afară de TVR Cultural nu prea am șanse să vizionez filme europene de calitate pe posturile românești, numai chestii slabe de Hollywood. La M1, M2 și Duna TV în schimb am din ce alege. Atunci de ce m-aș uita la cele românești?) Atunci nu le tot sâcâi în 24 de ore din 24 că nu vor să învețe românește ci mai degrabă le elaborezi programă și manuale speciale din care ar fi o plăcere să înveți limba. (ca și fapt divers: știți, că nu există dicționar maghiar–român de calitate nici acum?) Respectiv nu bagi în ei roman de Eliade, care – dincolo de a fi un text extraordinar de bun și interesant – m-ar pune și pe mine la treabă, deși sunt redactor de blog cultural-politic românesc, darămite un elev maghiar de clasa a XI-a, cu aptitudini lingvistice eventual nu prea strălucite. Și dacă nu dorești un sentiment de repulsie din partea lor privind limba română nu le înveți lucruri în românește (geografia și istoria de exemplu) pe care ar putea să învețe și în limba maternă. (Să recunoaștem, noua lege a învățământului e un pas uriaș în acest sens, doar nu sunt sigur că va trece ambele camere ale Parlamentului.) 
• Să acceptăm că au dreptul la limba maghiară ca și o a doua limbă oficială. Pentru mine e ceva absoult firesc ca funcționarii publici sau oamenii cu responsabilitate care au interacțiuni mai semnificative cu populația să învețe limba majoritară în zona respectivă. Dar când le acuzi în mod explicit că acest lucru le servește doar ca primul pas către separare, fii sigur că așa o să și fie (vezi profeții autoîmplinite).
• Dacă se adeverește că drepturile românilor din Secuime ar fi suferit în vreun mod respectiv românii din zona respectivă ar fi discriminați pe bază de etnie sau religie să luăm demersuri serioase pentru ca vinovații să fie sancționați dar nu întreaga populație majoritară în zona respectivă, și nici un caz nu printr-un răspuns cu același monedă. 
• Să condamnăm ferm orice manifestare naționalistă, din oricare parte ar veni, dar – atenție – trebuie dezaprobată doar persoanele sau grupurile responsabile, nu întreaga națiune! 
• Subordonarea istoriei naționale scopurilor ideologice este cu cât de ridicolă cu atât de primejdioasă. Avem date mai mult decât suficiente pentru elaborarea unei istorii comune, avem și specialiști bine pregătiți, ar trebui să lăsăm în urmă odată pentru totdeauna miturile istorice respectiv discuțiile de genul „cine au fost aici primii“ și să se învețe în școli o istorie cât se poate de științifică și autentică, recunoscută de ambele părți. Au reușit francezii și germanii, ungurii și slovacii, numai noi am rămai de râsul Europei!   
• Dacă tot afirmă că le sufocă atitudinea paternistă a Bucureștilor privind economia, dezvoltarea infrastructurală, birocrația și corupția, să le dăm autononie lărgită și ne vor mulțumi. Poate reușesc să facă ceva cu ea, poate nu. Dacă nu, e treaba lor – dar dacă da, și devin o regiune-model a țării datorită autodeterminării, poate ar fi bine să-i luăm toți exemplul!

N’oi fi eu bun profet, dar totuși am impresia că cele enumerate ar ajuta – și nu puțin – în motivarea secuilor de a considera ținutul lor ca și parte integrantă a României. Idioți de legat care consideră culmea distracției defilarea în uniforma Gărzii Maghiare de prilejul sărbătorilor naționale vor fi probabil și atunci, dar fără impactul semnificativ asupra stării de spirit a societății.

Adică, având ca partener puternic și de încredere o maghiarime mulțumită și loială nimeni nu le vor băga în seamă – de data asta nici de o parte, nici de alta. Așa să fie!

Libertate, egalitate, impotență

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

 

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?
Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…
Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49 

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.

Kosovo: vă asigurăm că nu vă asigurăm!

Nu am obiceiul să citesc polițe RCA (cărți verzi) în timpul meu liber, astfel perla pe care voi împarte cu dragii mei cititori am descoperit-o cu totul accidental. Distracție plăcută!

Adică:

Răspunderea asiguratorului, prevăzută în documentele de asigurare eliberate pentru Serbia, este limitată la aria geografică a Republicii Muntenegru și la acele arii geografice ale Serbiei care sunt sub controlul Guvernului Republicii Serbia.

M-am decis s-o traduc partea evidențiată a acestei note de subsol în românește, pe înțelesul tuturor – fără a precupeți vreun efort de a explica în detaliu și aspectele mai ascunse (dar deosebit de interesante).

Ajunge cu vorba, iată traducerea:

„Stimatul nostru asigurat!

După cum ați putut observa și Dumneavoastră, nu ne-am obosit să includem Republica Muntenegru (pentru neștiutori: CG, adică Țrna Gora) în lista țărilor acoperite de RCA-ul dvs. Mai degrabă am băgat-o (cu ajutorul unei «steluțe») înapoi – în hmm… pântecul Serbiei Mari de odinioară. Adică ne prefacem că habar n-avem despre ceea ce s-a întâmplat în Balcani în ultimul deceniu. Nu parcă ar conta – așa numai, ca și fapt divers.

Ceea ce contează în schimb este Kosovo, cică aria geografică a Serbiei care nu mai este sub controlul Guvernului Republicii Serbia.

Știți bine, țara aia care de fapt nici nu există.

Chiar, cum adică? Să recunoști independența regiunii sfâșiate din trupul unei țări prietene și vecine? Să accepți dominația albanezilor străini asupra leagănului sfânt al poporului sârb? Nici vorba! Poate și minoritarii noștri vor înțelege greșit mesajul – tratându-l drept precedent de a-și face de cap pe meleagurile noastre românești. Cu ideile noastre național(ist)e nu-i de glumă!

Asta, bineînțeles, în mod oficial.

În mod neoficial însă trebuie să recunoaștem că «regiunea» Kosovo nu mai este parte a Serbiei chiar așa de mult cum ne-am dori să fie. Altfel am putea fi și noi băieți mai de gașcă – și să ne permitem asigurarea accidentelor Dvs. chiar și în acea «zonă geografică a Serbiei» care momentan puțin zis că nu se află sub controlul Guvernul Sârb. Mai pe șleau: o fi Kosovo parte din Serbia, dar din partea noastră nu pupați nici o asigurare pe acolo!

Totuși să nu vă necăjiți dacă – din nefericire – vă veți trezi în ținta privirii (sau kalașnikovului, cum se mai obișnuiește pe acolo)

unui kosovit feroce căruia tocmai i-ați lovit mașina.

Uitați de spoturile publicitare gen șofer stângaci salvat de polița RCA: n-avem cum să vă ajutăm în acest caz. Dar vă veți putea consola cu măreața idee de a se afla pe teritoriul Serbiei Mari Unitare și Indivizibile.

Vă mulțumim că ați ales compania noastră pentru a încheia asigurarea obligatorie auto!“

Ţuica, Pălinca şi Ardelenii

Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.  

Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.

Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.

Dar la noi totul este altfel.

A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).

Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.

Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).

Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?

Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.

În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că

habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.

Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.

Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…

Atunci care-i soluţia?

Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!

Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.

Şi partea interesantă este că nu numai.

Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.

Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.

De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschini şi penibili.

Stat naţional?

Articolul 1. din Constituţia României spune: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Pentru marea majoritate, un postulat de necontestat. Dar care o fi adevărata acoperire a acestei afirmaţii  – dincolo de caracterul său solemn – în lumea dură a realităţii?

Partea dureroasă a articolul citat este bineînţeles aia cu statul naţional. Dar oricât de sensibilă ar fi tema, o definiţie mai elevată, mai concretă zău că n-ar strica. Însă – din păcate – pe Wikipedia românească articolul „stat naţional” este inexistent. Aproape incredibil. Să lipsească tocmai o sintagmă atât de sensibilă şi importantă?

Hai să vedem atunci cea maghiară:

A nemzetállam olyan államot jelent, amely népessége összetétele etnikai szempontból homogén. Ez olyan esetben jön létre, amikor egy állam határai egybeesnek a többségét alkotó nemzet etnikai határaival.

Adică:

Statul naţional reprezintă un stat în care compoziţia populaţiei este omogenă din punct de vedere etnic. Această situaţie apare când graniţele statului coincid graniţelor etnice a populaţiei majoritare. [tradus de mine]

Această definiţie bâlbâie un pic: dacă populaţia e omogenă etnic – adică nu există minorităţi – atunci termenul de majoritate în sine e puţin confuză. Dar putem trece peste acest aspect. Conform acestei definiţii România oricum

n-are nici o şansă să devină stat naţional.

Neomogenitatea etnică este chiar impedimentul mai mic – cel mare este că graniţele etnice nu coincid nici pe departe cu graniţele statale, vezi doar Ţinutul Secuiesc şi unele părţi din Crişana (sau să privim şi cealaltă parte a graniţei: Voivodina, Bucovina de Nord, Basarabia).

Atunci – în afară de o posibilă rea intenţie – care o fi motivaţia susţinătorii României ca stat naţional?

Pentru un posibil răspuns interesant de data asta voi cita din Wikipedia engleză (fără traducere):

Due to ambiguities in the word state, for instance in the United States, the term nation-state is also used to mean any sovereign state, whether or not its political boundaries coincide with ethnic and cultural ones.

Mai pe româneşte, americanii practic generalizează sensul cuvântului: în viziunea lor apartenenţa la o naţiune poate fi şi

pe baza cetăţeniei, fără nuanţe etnoculturale.

Astfel, practic majoritatea covârşitoare a statelor lumii sunt naţionale. Chiar şi Statele Unite, deşi sunt unii dintre cei mai neomogeni etnic şi cultural de pe pământ.

Două definiţii contradictorii (chiar răsfoind paginile virtuale ale aceluiaşi enciclopedii online): după prima, statutul de stat naţional al României poate pune sub semnul întrebării chiar legea existentă a administraţiei publice privind utilizarea limbilor minorităţilor sau inscripţiile bilingve – în schimb, după cea de a doua, pornind de la naţiune ca şi comunitatea oamenilor de acelaşi cetăţene,

nici măcar o autonomie lărgită pe criterii etnice

(dacă există aşa ceva) n-ar intra în conflict juridic cu statul naţional.
Existenţa a două interpretări aşa de diferite n-ar fi o problemă mare în sine. În schimb, dacă bazezi un sistem legislativ pe o afirmaţie aşa de ambiguă, fără precizări suplimentare, deja este. Şi una mare de tot: cu legislaţia nu e de joacă.

Hai să presupunem că rezolvăm ambiguitatea, prin a ne pronunţa clar în favoarea unei definiţii. Dar oricare ar fi asta, ea trebuie să aibă un caracter obiectiv, de aia-i definiţie, nu-i aşa? Adică, ar trebuie să existe criterii bine delimitate, pe baza căruia se poate decide în mod echivoc dacă caracterul de stat naţional al României face faţă sau nu definiţiei respective.

Ei, un paragraf din constituţie, decisă de majoritatea clasei politice n-are cum să fie criteriu obiectiv – reprezintă mai degrabă

interesul unei majorităţi

(în cazul fericit, când constituţia se elaborează într-o manieră democratică) decât o bază solidă, ştiinţifică de argumentaţie.

Chiar dacă votarea primul paragraf ar fi fost precedată de o discuţie serioasă, bazată pe argumente, simplul fapt că s-a postulat în constituţie n-ar fi transformat statul român de la o zi la alta într-unul naţional. (Ca şi fapt divers, nu-mi amintesc de „argumente“ mai solide decât jertfa milenară a poporului român şi alte clişee naţionaliste.)

Dacă lucrurile ar fi chiar aşa de simple, vezi vrem să fie adevărat, deci îl punem în constituţie, am putea avea chiar de mâine nişte „paragrafe“ tari de tot:

a) România se află în topul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic,

sau

b) în România nu există grupări mafiote, corupţie şi economie subterană.

Bineînţeles, includerea unor afirmaţii de acest gen în Constituţie n-ar face din România în mod automat o ţară prosperă – cum nici primul paragraf nu ne plasează a priori într-un stat naţional şi unitar. Ne place sau nu, acest statut depinde

exclusiv de realităţile demografice şi geopolitice a ţării,

şi nicidecum de faptul că un parlament – cu 18 ani în urmă, controlat de un partid puţin zis compromis – a avut interesul discutabil de a introduce acest paragraf în baza legislaţiei româneşti.

Din păcate marea majoritate încă nu e pregătită să înfrunte un asemenea raţionament – şi vorbim aici doar de reflectarea asupra unor argumente, nu neapărat de acceptarea eventualei concluzii. Dar – spre fericirea mea – am dat deja peste primii curajoşi care au reuşit să treacă peste cercul vicios „E stat naţional fiindcă aşa scrie în constituţie – aşa scrie în constituţie fiindcă e stat naţional”:

Cât timp va rezista statul naţional, unitar si indivizibil? 

Deocamdată nici Gardianul în sine, nici articolul în cauză nu e lipsit de unele conotaţii naţionaliste, dar totuşi pare că unii se mai şi gândesc în ţara asta în loc să se mulţumească cu lozinci de doi bani când e vorba de mult discutată „problema naţională“. Aşa să fie!