Egy gondolat bant engemet: falsificarea realităţii

Am citit următoarele rânduri într-un comentariu la postul: De ce își scriu ungurii mai întâi numele și apoi prenumele – excepție în Europa:

„Pt. Bozso: ce zici de Belecesku Miklos şi Ianko Abraham cu care erau împodobiţi Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu în lucrarea Erdelyi Tortenete apărută la Budapesta în anii ‘80?„

Nu-s Bozso, dar zic in felul urmator: în Erdély Története (redactor şef Köpeczi Béla, apărut la Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986) atât Nicolae Bălcescu cât şi Avram Iancu apare cu numele scris în forma românească, fără transcrieri şi alte minuni.

A se vedea (online aici):

1. pagina 1365 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „Az „eleget szenvedtünk” ürügyén hegemóniára sóvárgókkal szemben viszont például Avram Iancu a „Népek Tavaszá”-nak idealizmusával azt szerette volna, ha Erdély a nemzeti nyelvek egyenjogúságát tiszteletben tartó „foederatus státus”-sá alakul.”

2. pagina 1416 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „Igaz, itt is működtek osztrák tisztek, és jelentős katonai, valamint morális szerepe volt annak, hogy a gyulafehérvári osztrák erődítmény bírta az átütő erejűnek ugyan nem nevezhető, viszont hosszan tartó magyar ostromot, de a román ellenállást a szabadságeszméért lelkesülő értelmiségiek szervezték és irányították Avram Iancu vezetése alatt.”

3. pagina 1420 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „A román és magyar nemzeti szabadságtörekvések összehangolásának szándékából nem lett volna semmi Nicolae Bălcescu fáradhatatlan tevékenysége nélkül.”

N-aş fi scris un post separat ca să răspund la neadevărurile scrise de comentator, dacă n-ar fi un exemplu perfect privind falsificarea realităţii. Presupun că comentatorul nu a răsfoit niciodată paginile volumului respectiv, ci a citit undeva că aşa sunt scrise numele persoanelor amintite mai sus, şi a luat drept adevăr ceea ce citise, fără să-se gândească o clipă: „Oare, o fi chiar aşa?”. Ar mai fi şi o altă variantă, mai ales dacă luăm în considerare fenomenul în discuţie: comentatorul a citit ceva (volumul în cazul de faţă), dar a falsificat adevărul. Sper că nu asta e adevărul în cazul particular, dat ca exemplu, pentru că atunci este şi mai grav ceea ce a făcut.

În aşa fel se nasc legendele (istorice), care dacă sunt repetate suficient de mult, populaţia obişnuită (şi nu numai) o să ia drept adevăr. Şi pe urmă…