Multiculturalism: cazul tăbliţelor sibiene

Stimaţi cititori şi stimaţi membrii a administraţiei locale. Aşa cum am promis mai demult,  m-am deplasat la Sibiu cu un grup de turişti (printre care maghiari, englezi, americani, danezi, şi scoţieni) să verific la faţa locului cum arată tăbliţele sibiene, pentru că cele inexistente în Cluj au creat deja atâta bătăi de cap pentru unii.

Ma uimit ce am văzut acolo, pentru că trebuia să constat:  în realitate modelul Sibian nu e aşa cum susţinea edilul Clujului. Chiar şi  afirmaţia binecunoscută a domnului Apostu  „Nu am întâlnit nici un alt stat care să aibă plăcuţe în limba maghiară, în afară de Ungaria „ sa dovedit a fi adevărat numai în cazul în care Dânsul nu a făcut o vizită în ultimii ani la  Sibiu, ca să nu vorbim despre  Secuime, Oradea sau Satu Mare.

Mai mult, spre surprinderea mea , nu e numai aşa cum prezenta domnul Csoma, adică tăbliţă în patru limbi pe Palatul Brukental, pentru că la Sibiu este vorba despre mult mai mult: tăbliţe peste tot pe  clădiri în patru limbi (română, germană, maghiară, engleză).

Deci  este altfel, decât credeam eu, şi domnul Csoma, pentru că nu numai pe biserica catolică din centru, sau pe palatul Brukental  sunt prezente tăbliţele amintite mai sus, ci pretutindeni.  Astfel putem confirma, că mai există cel puţin un stat în afara Ungariei unde sunt plăcuţe şi în limba maghiară: asta este România, statul natal al unor cetăţeni, care sunt fie  de etnie română, maghiară sau germană.

Mai jos găsiţi fotografia unor tăbliţe (primele 3) aflate pe clădirile din  strada Trunului, în jurul restaurantului „Butoiul de Aur”, altele (4-8)  din zona Piaţa Mare şi Piaţa Mică, iar ultima fotografie este despre o tăbliţă din partea nordică a fostei fortificaţii.

Drept consecinţă, se poate trage concluzia: se poate şi altfel, fără prea mare gălăgie. Pentru că până la urmă nu numai  turiştii vor fi foarte mulţumiţi de informaţiile oferite în limba lor maternă, aşa cum erau cei din grupul condus de mine, dar şi locuitorii oraşului se vor simţi un pic mai altfel, un pic „mai acasă”.

Iar dacă Domnule Primar Apostu, a promis că  va fi urmat modelul din Sibiu, îl rugăm să îşi respecte promisiunea!

Enormitatea obligativitatii limbii maghiare

HU: A magyar nyelv kötelező bevezetésének képtelensége

Iata si ideile mele legate de propunerea lui Marko Bela.

1) Ideea obligativitatii, sustinuta de liderul UDMR, este o ENORMITATE. Chiar si peste cativa ani. Atata timp cat nu exista o unitate administrativ teritoriala autonoma, de genul Cataloniei sau a Tarii Galilor, sau cat limba minoritara nu este recunoscuta ca oficiala de Constitutia unui stat, nu este normal ca elevii majoritari sa fie obligati sa invete o limba minoritara. Daca si cand maghiarii vor reusi sa obtina un statut autonom pe criterii etnice pentru zona Secuimii, atunci vom mai putea vorbi.

Sigur, este o declaratie electorala cu scopul de a ii atrage pe radicali. Insa efectele secundare -cresterea maghiarofobiei, cresterea numarul de votanti PRM si PNG mi se par mai importante decat cateva voturi in plus, asa ca liderul UDMR ar fi facut bine sa fie „filosof” si sa taca. Dar, daca politicienii majoritari se apuca sa lanseze idei moarte din fasa de dragul voturilor, de ce nu ar face-o si el, nu?

2)Ideea invatarii optionale este de salutat. Inutil de spus ce beneficii ar aduce invararea optionala a limbilor minoritare (nu doar maghiara) copiilor majoritari (nu doar cei din Ardeal) si convietuirii intre etnii. In acelasi sens sunt pentru includerea unor aspecte din istoria minoritatilor si literatura lor in manualele scolare (de istorie, respectiv literatura). Si includerea unor puncte de vedere mai frecvente la istoricii minoritari, infatisate alaturi de punctele de vedere majoritare.

Invatarea de catre majoritari a limbilor minoritare se poate face si altfel, de exemplu prin sponsorizarea de catre autoritati (nationale/locale) a unor cursuri de limba si cultura minoritara (maghiara, rusa, sarba, roma, etc) organizate de institute culturale sau organizatii non-guvernamentale.

3)Am inteles ca, prin lege, cursurile optionale se pot introduce daca un numar de parinti le cer. Ar fi de vazut daca au fost cereri in Ardeal si cum au fost solutionate acestea. O prietena (iti pot spune numele? 🙂 ) m-a informat ca au existat cazuri in Moldova, la ceangai (o populatie cu identitate etnica „in ceata”, asta ca sa nu venim cu precizari si sa starnim polemici), de parinti care au cerut maghiara ca limba optionala. Unele cazuri ar fi fost aprobate, altele nu.

al vostru Olahus,

un etnic roman care invata limba maghiara de bunavoie si nesilit de nimeni 😉

Limba maghiara: optionala, obligatorie, sau deloc?

Tinand cont de cat de fierbinte, cat de controversat este subiectul popularizat de Marko Bela, ar fi caraghios ca tocmai eu sa il ratez 😀 .

Deocamdata va invit sa va exprimati optiunea pe Romania Libera.com (un koszonom special domnului Clej 🙂 ! ) insa voi reveni zilele astea cu un post, mai pe larg.

Hai la concurs, monser!/Versenyre, drága!

– Mersi.

-Keirem … zic eu, şi-i dau foc.

-Care va să zică nu ştiţi deloc, deloc româneşte?

-Mit? întreb eu,

Intrebarea primului meu concurs pe blog este: Din ce schita a lui Caragiale e citatul de mai jos?

a)” „Moftul” facator de minuni”

b)”Luna de miere”

c)”Romanii verzi”

d)”Meteahna”

Indiciu: in respectiva schita, naratorul face pe „boanghenul” si afla ceva foarte interesant…

Regulament pentru raspunsuri: NU cautati raspunsul pe net. Cautati in memoria voastra. Daca nu gasiti, sunati un prieten :p sau cautati intr-o carte, de exemplu „Momente si schite” 😀 , dar sa fie tiparita, nu pe CD. (trebuie sa ne reobisnuim cu rasfoitul cartilor, stimabililor!)

Raspunsurile se primesc pe adresa de mail miusever (la) yahoo.fr , NU pe blog, cu subject-ul CONCURS CARAGIALE. Primele trei raspunsuri corecte, in ordinea primirii, sunt castigatoare.

Premii: Castigati mai intai admiratia mea. Bun, stiu ca nu foloseste la nimic 😀 , asa ca voi pune si un link cu blogurile/siteurile* celor trei castigatori si, daca doresc, si pozele lor.

Ideea concursului, v-ati prins care e: sa ne punem memoria la contributie si sa ne distram, descoperind referintele la unguri, uitate, ale lui Nenea Iancu. Premiul e, asadar, simbolic.

Asa ca spor la cautat, onorabililor! A, uitai: termenul concursului e pana pe 30 septembrie.

*Imi rezerv dreptul de a nu publica un link catre un blog/site care propaga rasismul, xenofobia, homofobia si alte „valori” similare. In schimb, voi cere respectivului castigator (daca va fi cazul, fireste) sa desemneze alt site pe care vrea sa il promoveze.

Egy gondolat bant engemet: falsificarea realităţii

Am citit următoarele rânduri într-un comentariu la postul: De ce își scriu ungurii mai întâi numele și apoi prenumele – excepție în Europa:

„Pt. Bozso: ce zici de Belecesku Miklos şi Ianko Abraham cu care erau împodobiţi Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu în lucrarea Erdelyi Tortenete apărută la Budapesta în anii ‘80?„

Nu-s Bozso, dar zic in felul urmator: în Erdély Története (redactor şef Köpeczi Béla, apărut la Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986) atât Nicolae Bălcescu cât şi Avram Iancu apare cu numele scris în forma românească, fără transcrieri şi alte minuni.

A se vedea (online aici):

1. pagina 1365 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „Az „eleget szenvedtünk” ürügyén hegemóniára sóvárgókkal szemben viszont például Avram Iancu a „Népek Tavaszá”-nak idealizmusával azt szerette volna, ha Erdély a nemzeti nyelvek egyenjogúságát tiszteletben tartó „foederatus státus”-sá alakul.”

2. pagina 1416 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „Igaz, itt is működtek osztrák tisztek, és jelentős katonai, valamint morális szerepe volt annak, hogy a gyulafehérvári osztrák erődítmény bírta az átütő erejűnek ugyan nem nevezhető, viszont hosszan tartó magyar ostromot, de a román ellenállást a szabadságeszméért lelkesülő értelmiségiek szervezték és irányították Avram Iancu vezetése alatt.”

3. pagina 1420 (volumul 3, capitolul X. ERDÉLY A FORRADALOMBAN ÉS A SZABADSÁGHARCBAN (1848–1849)): „A román és magyar nemzeti szabadságtörekvések összehangolásának szándékából nem lett volna semmi Nicolae Bălcescu fáradhatatlan tevékenysége nélkül.”

N-aş fi scris un post separat ca să răspund la neadevărurile scrise de comentator, dacă n-ar fi un exemplu perfect privind falsificarea realităţii. Presupun că comentatorul nu a răsfoit niciodată paginile volumului respectiv, ci a citit undeva că aşa sunt scrise numele persoanelor amintite mai sus, şi a luat drept adevăr ceea ce citise, fără să-se gândească o clipă: „Oare, o fi chiar aşa?”. Ar mai fi şi o altă variantă, mai ales dacă luăm în considerare fenomenul în discuţie: comentatorul a citit ceva (volumul în cazul de faţă), dar a falsificat adevărul. Sper că nu asta e adevărul în cazul particular, dat ca exemplu, pentru că atunci este şi mai grav ceea ce a făcut.

În aşa fel se nasc legendele (istorice), care dacă sunt repetate suficient de mult, populaţia obişnuită (şi nu numai) o să ia drept adevăr. Şi pe urmă…

Tessék/poftiţi

Sighisoara, vara lui 2007. Sunt de cam o ora din nou in oras, dupa ce am asistat la un concert de orga la Biserica din Deal.

Toate sunt bune si frumoase, dar imi dau seama ca mi-am uitat ceva la biserica*. Ma indrept catre intrare si vad doi barbati vorbind pe ungureste. Unul ma vede cam nedumerit, si, oprindu-se din conversatie, imi spune:

„Tessek. Poftiti”

Mai citisem eu despre formula asta dar a fost prima oara cand am auzit-o. Mi-e greu sa descriu incantarea pe care am simtit-o atunci

Omul nu stia daca sunt ungur sau roman, asa ca a folosit formula asta care arata atentie pentru un vorbitor al ambelor limbi. Si mi-a aratat prin doua cuvinte un crampei din spiritul tolerantei ardelenesti. Ma abtin insa sa ma intreb daca un etnic roman s-ar fi adresat la fel.

Dupa ce am parasit cetatea si am mers catre gara, ne-am oprit la un magazin unde era angajata si o unguroaica, care mai vorbea si in ungureste cu cine stia, dar care vorbea fara probleme in romana cu clientii si colegele. Dupa ce am cumparat mancare, am tinut sa ii adresez un viszontlátásra (la revedere) , pocit un pic de accentul meu de Dambovita :). Primisem prea mult soare ardelenesc ca sa nu dau si eu inapoi o raza…

––––––––––

* o sapca sau umbrela, asta nu mai retin acum, la un an de la eveniment, dar nu e esential.

Foto: Olahus

SUA: un exemplu pentru folosirea limbilor minoritare, regionale etc.

Citind articole care relatează despre dorinţa cetăţenilor români de etnie maghiară privind folosirea limbi maghiare în administraţia publică, m-am lovit adesea de un argument repetat foarte des, mai ales în comentariile date la anumite articole: dacă te duci în SUA, o să vezi că acolo se vorbeşte numai în engleză în administraţia publică.

Lăsând deoparte paralelizarea falsă între imigranţii care se îndreaptă spre SUA, şi maghiarii din România, şi analizând problema limbilor folosite, putem descoperi ceva uluitor: în SUA nu există limbă oficială la nivel FEDERAL, sunt însă vreo 28 state unde engleza este limba oficială, şi numai 2 unde pe lângă engleza intră şi spaniola (a se vedea aici). Totuşi atât pagina de web a Casei Albe, cât şi a Guvernului American are variante în limba SPANIOLĂ. Ne mai vorbind despre faptul că Guvernul American are pagini şi în alte limbi.

Deci…

Despre poduri/Hídakról*

E un timp pentru a vorbi despre nedreptăţi, reale sau închipuite. Despre discriminări adevărate, dar şi despre cei care fac abuz de cuvântul discriminare, fie ei minoritari sau majoritari. E un timp pentru a propune noi formule administrative sau a se opune lor şi un timp pentru fluierat politicienii ultranaţionalişti, români sau maghari.
Dar există şi un timp pentru a lăsa toate acestea de-o parte, pentru a ne concentra asupra lui együtt. Asupra lui împreună.

Recent, un pas către împreună l-a făcut, pe blog, Tihi, cu clipul lui, invitându-i pe ardeleni să îşi (re)descopere identitatea culturală comună. Clipul lui Tihi poate fi folosit că un element de legătură între români, maghiari, şi alţii. Poate fi văzut ca un pod, ridicat între oameni care îşi săpa, sau pot fi tentaţi să îşi sape « şanţuri de apărare » inutile. Dar un pod mai mult pentru ardeleni…

Dar pentru noi, cei din Regat, care vrem să ne apropiem de maghiari (de cei din România, dar nu numai), pot exista astfel de poduri ? Dar pentru un secui care nu a ieşit până acum din regiunea sa, dar e conştient că la Bucureşti sau Iaşi există şi oameni normali, şi nu doar regăţeni leneşi şi tupeisti/ultranaţionalişti?

Da, pot exista şi pentru noi, ceilalţi, poduri. Doar să ştim să le ridicăm.

Un pod poate fi ridicat, de pildă, dintr-o carte ungurească. De care ne îndrăgostim într-atât încât vrem să ştim mai multe despre maghiari (dacă eşti ungur, înlocuieşte peste tot cu român(e(a)sc(ă)) 🙂 . Sau prin efortul de a învăţa măcar două vorbe din limba celuilalt…

Un pod poate fi clădit pordind şi de la o imagine:

De exemplu o poză cu o kopjafa (plural : kopjafák), gen de monument funerar secuiesc ce seamănă, adesea izbitor, cu Coloana infinitului (probabil cel mai profund simbol naţional al nostru). Creaţii precum kopjafák sunt elemente de legătură superioare, pentru că e nevoie doar de puţină sensibilitate că să remarci similarităţile pe care le au cu cele româneşti. Poduri mai trainice, aşadar. E greu de spus cine s-a inspirat de la cine în cazul Kopjafa (în vechime aveau şi românii astfel de stâlpi, cu scop funerar) şi ar fi inutil, de altfel, să iniţiem o astfel de discuţie.

Uneori însă, artişti români sau maghiari se inspiră cu bună ştiinţă din cultura/limba celorlalţi. Operele lor sunt o pildă clară de depăşire a barierelor naţionaliste de către oameni luminaţi. Un exemplu celebru este Béla Bartók, care ne-a onorat compunând «Dansuri populare romanesti», ducând mai departe numele nostru în lumea largă.

La alt nivel, poate, şi mult mai recent, aş menţiona cântecul ludic trilingv al Adei Milea: Magyar Song.

Sau acest dans de la Naplegenda, care îmbină elemente maghiare, româneşti (căluşul) şi altele. O răscruce de poduri, care ar fi funcţionat mai bine că liant dacă originea influenţelor ar fi fost menţionată (însă nici mult iubitul Goran Bregovic nu spune întotdeauna când se inspiră din muzica românească… ). Iată un clip din Naplegenda (Legenda Soarelui):

Din păcate, nu toată lumea înţelege că astfel de creaţii ne pot ajută să ne apropiem şi să uităm, (măcar pentru câteva minute dacă nu pe termen lung) de durerile provocate de istorie şi politică, de care fiecare suferă mai tare decât celălalt. Comentariile de la acest videoclip pe youtube, sau la « Dansurile româneşti » sunt exemple bune că mulţi preferă să îşi adâncească şanţurile de apărare decât să ridice poduri…

Măcar noi să încercam contrariul…

*Post scris de prietenul nostru Olahus, etnic român, Bucureşti

Dacă generaţia noastră ar fi ca a lor..

Într-o zi am intrat la Röser (o librărie bine cunoscută, care se află pe strada Matei Corvin din Cluj) şi mă tot căutam printre cărţi. La un moment dat a intrat un domn mai în vârstă pe uşă şi l-a salutat pe domnul Röser în limba maghiară, dar după accent mi-am dat seama imediat că vorbitorul era defapt român. Röser primea cu bun venit, dar în româneşte. Şi de aici a pornit o discuţie, care ma lăsat pe mine cu gura căscată. Dar nu din cauza subiectului, ci din cauza că domnul se adresa lui Röser în limba maghiară, cam stricată e drept, dar se străduia omul foarte tare, iar proprietarul librăriei îi răspundea de fiecare dată în româneşte.

Până atuncea nu văzusem aşa ceva. Auzisem de la vechi clujeni poveşti, cică cândva maghiarii din Cluj se adresau persoanelor de naţionalitate română în româneşte, iar ei îi răspundeau în maghiară, dar nu am crezut niciodată. Şi iată, sa întâmplat minunea.

Oare se va mai întâmpla iarăşi, sau era mai degrabă printre ultimele minuni transilvane de acest gen?

Să nu ceri pâine în româneşte…

…dacă ieşti în special în HR, CV, şi MS pentru că maghiarii nu te servesc dacă ceri ceva în română. Cam aşa sună una dintre miturile şi prejudecăţile care circulă ca un fel de „urban legend” atât pe internet cât şi printre multora care sunt de etnie română.

M-am gândit să fac o probă, şi când am fost ultima dată într-una dintre judeţele mai sus menţionate am cerut pâine în româneşte. Situaţia era cam absurdă pentru mine, fiindcă totul se desfăşurase în Miercurea Ciuc, unde pentru un maghiar este firesc să se adreseze vânzătorilor în primul rând în limba maghiară, pentru că ai aproape 100% şanse că persoana respectivă vorbeşte limba maghiară.

În fine, fiind foarte interesat, am făcut câteva încercări.

Iată rezultatele: toate lumea îmi răspundea cu Bună ziua la Bună ziua mea. Am cerut tot felul de produse de panificaţie, şi peste tot am primit ce am cerut. Nimeni nu sa uitat la mine urât pentru că vorbeam în româneşte.

Mai mult azi am primit în telefon de la un număr necunoscut, şi fiindcă aream  în Cluj, poate din cauza reflexului am răspuns în româneşte. Persoana, care se afla la partea opusă a „firului” mi-a răspuns în româneşte, chiar dacă trebuia să-mi zică: „Bună ziua domnule Lóránd.” Şi continua în româneşte, până când eu nu am dat seama că de fapt vorbesc cu cineva pe care le ştiu, şi care este de etnie maghiară.