Este bine cunoscută vorba „să nu ceri pâine de la unguri” ce trimite spre prostul tratament rezervat românului ajuns prin părţile secuieşti. Dacă aşa păţeşti când ceri pâine, ce ţi se întâmplă oare dacă ceri colaci secuieşti/kürtös kalács? Am aflat răspunsul la această întrebare de curând, când m-am întors cu familia din vacanţa de Paşti.
Plecând din Neamţ spre Bucureşti am decis să facem un mic ocol pe ruta Oneşti – Târgu Secuiesc – Braşov – Ploieşti, urmând a tăia judeţul Covasna în două. În anii trecuţi am observat că în majoritatea satelor covăsnene localnicii vindeau în faţa porţii colaci secuieşti şi pâini mari cât roata. Am pornit deci la drum împărtăşind acest detaliu băieţelului nostru, mare amator de dulciuri şi copturi de tot felul.
Ardealul ne întâmpină cu comuna Breţcu/Bereck unde la prima casă se oferă spre vânzare nu colaci ci … un sac de cartofi, aşezat cuminte dinaintea porţii. La a doua poartă, la fel. La a treia, aşijderi. „Măi drăcie”, zic eu, „aici tot satul vinde cartofi?”.
„Sunt sigur că n-am cumpărat de aici colaci”, îi liniştesc eu pe ai mei şi ne vedem de drum spre Lemnia/Lemhény. Din păcate, schimbarea locului nu a condus şi la schimbare ofertei; ca şi la Breţcu, toată suflarea satului s-a reprofilat pe comercializarea temeinică a cartofilor.
„O fi fost mai încolo satul de unde am cumpărat kürtös kalács?” o-ntreb pe soţie. Ea nu-şi aminteşte mai mult ca mine, aşa că mergem tot înainte. Intrăm în Târgu Secuiesc/Kézdivásárhely, un orăşel pe cât de frumos pe atât de neglijat, având o piaţetă centrală mică şi cochetă din care pornesc radial străzi înguste, în stil tipic transilvan.
Ce păcat că nu s-a investit în renovări – ar putea fi o bijuterie locală ţinând cont de cadrul natural şi arhitectura urbei. Dar de data aceasta nu ne oprim să vizităm oraşul ci mergem întins spre satele următoare unde sperăm să găsim mult doriţii colaci secuieşti.
Speranţele ne fură înşelate. Satele de după Târgu Secuiesc, parcă vorbite cu cele de dinainte de Târgu Secuiesc, refuză să ne ofere specialitatea respectivă. Ne oferă, la schimb, o mare abundenţă de … aţi ghicit, cartofi. Cartofi la Cernat/Csernáton, cartofi la Dalnic/Dálnok, cartofi la Moacşa/Maksa şi din nou aceiaşi cartofi la Reci/Réty.
De-acum devenea suspect: peste tot numai cartofi şi nicio fărâmă de colac secuiesc. Or fi văzut oare localnicii că avem număr de Bucureşti? Se pune la cale o solidarizare locală împotriva „miticilor”?
Însă perseverenţa este maica virtuţii aşa că nu ne lăsăm cu una cu două. Propun familiei să facem un mic ocol prin Sfântu Gheorghe/Sepsiszentgyörgy căci „dacă la Sfântu Gheorghe nu poţi cumpăra colaci secuieşti, atunci unde poţi?”.
Sfântu Gheorghe se află în mijlocul unui şes întins, în fapt o mare depresiune intramontană. Intrarea în oraş se face peste un pod străjuit de semnul cu numele localităţii, scris în română şi maghiară. Soţia mă întreabă cum s-o fi putând pronunţa un nume unguresc atât de lung. „Este simplu: şepşisentghiorghi” îi răspund. Limba maghiară având scriere fonetică, citirea cuvintelor ungureşti nu este atât de dificilă odată ce deprinzi convenţiile de pronunţie.
Intraţi în oraş, o luăm spre centru. Ajungem uşor, semnele fiind în română şi maghiară. Oprim într-o parcare lângă Prefectură şi intru într-o cafenea să aflu despre colacii secuieşti. La bar servesc două tinere. Cafeneaua e mai mult goală, doar câţiva clienţi vorbesc liniştit în limba maghiară.
Dau „bună ziua” şi o-ntreb pe una din fete unde este cel mai apropiat magazin de colaci secuieşti. Fata mă priveşte perplex. Pentru moment am crezut că n-a înţeles ce vreau să spun, dar apoi pricep că nu era obişnuită cu denumirea „colaci secuieşti”. „Kürtos kalács” îi spun, „unde pot găsi kürtos kalács?”. Fata ridică timid din umeri spunând că nu ştie. Comand două cafele, cealaltă fată mă întreabă foarte serviabil ce fel de cafea vreau, cu zahăr sau fără, cu lapte sau fără, plătesc cafelele şi plec la maşină.
Tot acolo este o staţie de taxiuri unde cam o jumătate de duzină de maşini albastre stau şi aşteaptă muşterii. Mă opresc la una din ele şi-ntreb pe şofer, un băiat tânăr, acelaşi lucru despre colaci. Tânărul se gândeşte puţin şi răspunde „staţi să întreb prin staţie”.
N-apuc bine să-i spun să nu se deranjeze atât că deja a făcut legătura cu dispeceratul. Nu pricep nimic din ce spune exceptând „kürtos kalács” şi îmi pare că pronunţă niţel altfel decât la Emisiunea în Limba Maghiară. O fi graiul secuiesc?
Este momentul să-l învăţăm pe băieţelul nostru o mică lecţie. „Uite, dragule, nenea vorbeşte în limba maghiară”. „De ce?” vine eterna întrebare. „Pentru că aici locuiesc maghiari”. Micuţul ascultă puţin şi spune că nu-i place. „De ce, dragule, nu sună interesant limba asta?”. „Româna e mai frumoasă” replică el. „Bineînţeles, româna este cea mai frumoasă limbă pentru noi. Dar pentru un maghiar, limba maghiară este cea mai frumoasă”. „De ce?”. „Pentru că este limba lor maternă”. „De ce?”. „Pentru că este limba pe care au învăţat-o de la mamele lor când erau mici, aşa cum noi am învăţat româneşte”. Seria dece-urilor s-a oprit, semn că băiatul meu şi-a însuşit prima sa lecţie de multiculturalism.
Taximetristul ne spune că s-ar putea să găsim colaci secuieşti pe un bulevard anume, într-o altă parte a oraşului. Îi zicem că nu cunoaştem localitatea. „Atunci, mergeţi la un supermarket şi cumpăraţi unul la pungă”. Îi spunem că vrem de-ăia proaspeţi de pe jar, el zice că nu e aşa ceva niciunde aproape de centru. Îi mulţumim şi plecăm.
Cotim la dreapta pe un bulevard ce ni se pare mai important cu nădejdea că magazinele de kürtös kalács vor începe să apară. Şi, într-adevăr, apar magazinele: un Fornetti, un fast-food, chiar o dugheană cu şaorma (?!). Observăm multe alte magazine, dar niciunul cu kürtös kalács.
Aproape de ieşirea din oraş facem cale-ntoarsă şi privim pe partea cealaltă a bulevardului. La un moment dat vedem o căsuţă de lemn cu faţa la stradă pe care scrie mare „Kürtös Kalács”. Bucurie! Ne oprim, mă dau jos şi mă duc dar fatalitate: pe un carton stă scris în româneşte că magazinul s-a mutat în piaţa de zarzavat.
„Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o” îmi zic eu. „Unde o fi piaţa de zarzavat?”. Lângă căsuţă e un minuscul local unde două fete foarte tinere stau la o masă şi-mi explică pe unde să o iau. Se vede că nu vorbesc des româneşte, îşi caută cuvintele. Politeţea şi bunăvoinţa lor nu lasă cu nimic de dorit aşa că le mulţumesc şi plec.
În timp ce mă îndreptam spre maşină aud un cuplu în vârstă care vorbeşte liniştit româneşte. Nu vorbesc nici în şoaptă ca şi cum ar fi timoraţi de ceva, dar nici nu zbiară pentru a arăta că-s români. Cel mai probabil că-s localnici şi nu străini de oraş ca noi.
Urmăm indicaţiile fetelor de la local dar ne rătăcim. O doamnă în vârstă trece pe trotuar; opresc şi o întreb unde-i piaţa de zarzavat. Acelaşi fenomen ca la fetele de mai înainte: se vede că nu prea foloseşte româna, fluenţa comunicării are niţel de suferit însă politeţea ei nu. Conform indicaţiilor sale găsim uşor piaţa de zarzavat.
Cobor cu băieţelul care în sfârşit avea şanse să-şi primească ai săi colaci. Găsim un magazin chiar la intrare, dar închis. Piaţa e mai mult pustie. Ne apropiem de una dintre vânzătoarele de la tarabe şi întrebăm despre colaci. „Aţi încercat la intrare?”. „Da, e închis”. „Atunci mergeţi acolo, de acolo am cumpărat şi noi azi dimineaţă”.
Ajungem „acolo” şi magazinul există, într-adevăr, dar vânzătoarea se pregăteşte de închidere: curăţă tăvile de jar, aranjează tamburii de lemn. Mă uit pe program: magazinul se închide la ora 16 iar acum e deja 16:05. O întrebare „nu mai faceţi colaci?” a băieţelului primeşte un zâmbet matern şi un refuz. O întrebare identică din partea mea primeşte tot un refuz dar fără zâmbet, nici matern nici nematern. O fi fost vreun instinct antiromânesc la mijloc sau doar s-o fi gândit doamna că voi fi prea insistent şi a vrut să mă descurajeze din start? Răspunsul la această întrebare îl ştiu doar Cel de Sus şi respectiva doamnă.
Între timp o vânzătoare de la un chioşc alăturat ne spune cu amabilitate şi sfătoşenie că „dacă veniţi mâine dimineaţă sigur găsiţi colaci proaspeţi”. Ehei, bine ar fi, dar mâine dimineaţă vom fi departe, la noi acasă în Bucureşti.
După o mică dezbatere în familie ajungem la concluzia că e târziu, nu mai putem căuta în altă parte a oraşului ci trebuie să ne vedem de drum sperând că am putea totuşi găsi colaci secuieşti în satele covăsnene rămase – doar dacă nu vând şi ele cartofi, mai ştii păcatul?
Cartofi nu au vândut, dar nici colaci n-au avut. Şi odată cu ieşirea din Chichiş/Kökös, ne a fost limpede că nu vom beneficia de nici măcar un singur colac secuiesc pe meleagurile covăsnene.
Aşadar, oameni buni, e clar: dacă ceri colaci în Secuime, nu-i primeşti. Nu-i primeşti şi gata. Ce dovadă mai limpede de atitudine antiromânească mai doriţi, domnilor? Dar nu-i bai, căci se poate veni de hac şovinismului unguresc cu puţină strădanie, pingele tari, niţel noroc şi neapărat să ajungi înainte de ora închiderii.
*post scris de prietenul nostru din Bucureşti Egy gondolat bánt. Fotografii si bolduri by Tihi
)
